Cosmin Leucuța, Laptele negru al mamei sau o Formă a lucrurilor ce vor veni, după ce au mai fost odată, dar noi eram prea proști să le observăm, Iași, Adenium, 2013
Romanul de debut al lui Cosmin Leucuța este unul promițător. Laptele negru al mamei cuprinde două povestiri independente, ultima, cea mai lungă, fiind împărțită în două. Povestirile sunt captivante, intense și cu final ambiguu, fiecare dintre noi putând să se regăsească, într-un moment al vieții, într-unul dintre personaje.
În „Cutia: o poveste a obsesiei”, autorul ne face cunoștință cu un cuplu format dintr-un scriitor și prietena acestuia, a cărei profesie, aparent respectabilă, rămâne incertă. Într-o zi, în timp ce lucra la un nou roman și prietena sa era plecată la muncă, scriitorul, al cărui nume nu ne este dezvăluit, găsește în fața ușii o cutie neagră misterioasă, destinată unui anumit Jonas. Cutia îl acaparează în așa măsură încât își neglijează complet munca. Neputând să o deschidă, nici măcar să identifice materialul din care este făcută, acesta o duce la un prieten de-al său, anagajat al unui institut tehnologic. Misterul se adânește atunci când scriitorului îi este adus la cunoștință faptul că nu poate fi indentificat materialul din care este construită cutia.
În paralel, viața personală a scriitorului intră într-o spirală descendentă. O vecină de 17 ani îl curtează, stângaci și insistent: îi cumpără romanele, îi cere autografe și, pe scurt, își pune în aplicare întregul arsenal de tehnici de seducție. Acesta este amuzat de strategie vecinei sale minore, dar nu are de gând să își înșele prietena. Însă aceasta, întorcându-se într-o zi mai repede de la lucru, o observă pe adolescentă părăsind apartamentul în care locuia. Bănuind că este vorba de o aventură, nu îi spune nimic prietenului său, dar dezvoltă un comportament tot mai glacial. În final, după ce scena se repetă de câteva ori, scriitorul este confruntat violent de prietena lui, care decide să îl părăsească. Trist și confuz, scriitorul va avea până la urmă o aventură cu adolescenta, aproape împotriva voinței sale. După ce părinții ei află și o trimit să locuiască la o mătușă, într-un alt oraș, scriitorul nostru rămâne singur, debusolat și lipsit de inspirație.
În următoare povestire, „Nimic: o nouă poveste o obsesiei”, continuată de „Altceva: o altă poveste a obsesiei”, avem de-a face cu o tânără proaspăt absolventă de facultate care locuiește cu părinții și este indecisă în privința viitorului său profesional și amoros. Se întâlnește cu mai mulți băieți, dar este dezamăgită de fiecare dintre ei, fapt pe care îl împărtășește prietenei sale Bianca. Sătulă de aceste eșecuri, dar și de părinții săi, care o presează să se angajeze, „blonda” decide să se mute la New York împreună cu noul său prieten, Paul. Aici intră într-un cerc format din afaceriști dubioși, opulenți și incapabili de a mai gusta din micile plăceri ale vieții. Se bucură în primă fază de tot luxul de care este înconjurată. Deoarece se plictisea cumplit, se angajează la o librărie a cărei patron, Oliver, este un bătrânel simpatic și foarte pasionat de munca sa, de cărți. Acesta o învață de ce librăria sa nu este o afacere, ci o sursă de iradiere a cunoașterii dezinteresate, autentice. „Blonda” se apucă din nou de scris, la care renunțase în timpul liceului, iar Oliver o încurajează, lăudându-i talentul.
Contrastul dintre librărie și anturajul său crește, ajungând insuportabil. În acel moment, „blonda” hotărăște că nu poate trăi acea viață sterilă, care părea să îi ofere totul, dar care o dezumaniza pe zi ce trece. Dezvoltase pur și simplu o aversiune față de Paul și prietenii acestuia: „De ce o îngreţoşau? Pentru ei distracţia însemna să meargă la cumpărături sau să se îmbrace de la Bvlgari. În timpul liber se lăudau cu cîţi bani făceau şi, de fapt, îşi făceau planuri pentru a doua zi de lucru. Nu era ca ei. Nu era una de‑a lor. Nu citise The Devil Wears Prada şi nu trăia în glamul care pe ei începuse să îi plictisească în urmă cu mult timp. Ei i se părea că uitaseră cu adevărat ce însemnau micile plăceri ale vieţii, aşa că inventaseră altele, după alte tipare, după alte reguli. I se părea că uitaseră complet de micile plăceri ale vieţii. În fond, cum să mai ai timp de ele, cînd viaţa îţi aruncă în braţe doar plăceri titanice, doar realizări maiestuoase? Nu îţi mai pierzi vremea cu acele nimicuri care nu înseamnă ceva decît pentru tine. Pînă şi puţinul timp liber pe care îl aveau părea presărat cu felurite dovezi ale unei amnezii generale referitoare la viaţă. Totul se redusese la bani. Totul. Nu 90%, nu 99% ci 101%! Şi, pe parcurs, se pierduse din vedere scopul esenţial pentru care era nevoie de bani.
Cristoase, asta voia ea?
Asta voise, da.
Dar acum…?
Să pornească la drum şi să umble atît de mult încît să uite unde trebuia să ajungă şi cînd trebuia să se oprească? Să se învîrtă în jurul punctului de destinaţie fiindcă se obişnuise atît de tare cu umblatul încît nu mai voia să se oprească?
Atunci o lovi. Şi realiză că nu îşi dorea nimic din asta. Avea de toate şi tot ce trebuia să facă era să rămînă pe loc, pentru a le păstra.
Dar ceva era în mod cert sărit din locul lui. Îi era dor să îi mai fie dor de ceva. Ce ajunge să însemne o zi cu soare, dacă fiecare zi e o zi cu soare?
Din ce eşti făcută?
Ea nu avea să ajungă ca ei. Refuza să fie împlinită. Nici nu îşi putea închipui cum ar fi putut să se trezească într‑o zi şi să nu îşi dorească nimic. Aceea ar fi fost ziua în care ar fi comis suicid din pură plăcere şi plictiseală” (pp. 355-356).
Întorcându-se acasă, la grijile reconfortante care îi ofereau măsura faptului că este în viață, „blonda” îi spune mamei sale că refuză să mai fie un instrument al remedierii neîmplinirilor acesteia, că preferă să își trăiască propria viață și propriile idealuri, nu cele impuse de alții: „Am scăpat de tot ce înseamnă vise şi ambiţii, fiindcă ele înseamnă lanţuri şi ancore care te ţin în loc, care îţi încovoaie trupul şi îţi apleacă capul. Fiindcă ele sînt cele care te macină, iar nu lipsa lor. M‑am săturat de oameni care să îmi spună ce să fac, cum să urc, cum să o iau şi cum să o dau mai departe. Mi‑e greaţă de sfaturi de viaţă şi de lecţii despre un viitor pe care nimeni nu l‑a văzut, fiindcă îl visăm cu toții în loc să îl trăim. Am obosit tot pregătindu‑mă să îmi iau locul de drept din vîrful lumii şi nu, nu vreau să duc pe umeri viitorul. Nu vreau să fiu speranţa ta şi nici a altora. Nu vreau asemenea responsabilităţi, aşa cum nici voi nu le‑aţi vrut la vremea voastră. Nu vreau să fiu un pionier al succesului. Nu îmi trebuie oportunităţi. Nu vreau oportunităţi. Vreau doar să fac ce mă mulţumeşte. Asta valorează pentru mine mai mult decît orice. Vreau ca puţinul timp pe care îl am să conteze… pentru mine. Sînt egoistă, dar nu ipocrită. Asta sînt eu. Un produs al tău, mamă, un efect al dorinţelor tale. Şi eu sînt tot o dorinţă, dar ceea ce nu sînt este un rezultat. Toţi cei ca mine sînt eroi născuţi din cei înfrînţi. Cîştigători produşi de fraieri. Cu asta m‑ai hrănit din clipa în care m‑am născut. Cu vise. Păcatul meu preferat este că îmi place să cred minciunile. M‑ai hrănit cu vise şi ambiţii care nu sînt ale mele, şi nu vor fi vreodată. Ăsta e laptele tău. Şi nu e aşa cum ar trebui să fie. Îl scuip afară, fiindcă îmi face rău. Am parte numai de dezamăgiri din cauza lui. În orice direcţie aşprivi, toate îmi întorc spatele. M‑am prostituat pentru a cunoaşte gustul succesului. Am văzut că nu le poţi avea pe toate. Ca să ai ceva, trebuie să renunţi la altceva. Ca să am parte de viitorul acela strălucitor pe care tu îl ai la păstrare pentru mine, trebuie să renunţ la tot ce ţin. Am văzut ce face împlinirea din oameni. Am stat la masă cu creaturi care aveau aspect de oameni, dar numai oameni nu erau. Erau progenituri ale victoriei. Goliţi pe dinăuntru de tot ce e ineficient sau stingheritor. Creaturi care nu vor să facă altceva decît să fută lumea asta în cur, să îi stoarcă laptele din cei o mie de sîni, iar apoi, după ce o lasă să cadă la pămînt, stîlcită de braţele şi dinţii şi falusurile lor, o scuipă şi îi spun „Mulţumesc, te iubesc!”. Am văzut asta cu ochii mei şi, pentru o scurtă perioadă, m‑am alăturat şi eu lor. Nu mi‑a plăcut. Şi ştii ce am făcut? Am scăpat de tot ce înseamnă dorinţă, nevoie şi sclavie în viaţa asta (pp. 370-371).
Cronică de Emanuel Copilaș
Emanuel Copilaș este lector doctor la departamentul de Științe Politice din cadrul Universității de Vest, Timișoara. Autor de cărți și articole în diferite volume colective și reviste de specialitate, Emanuel Copilaș este colaborator ocazional al revistelor Observator Cultural, Cultura, Timpul, și al platformei Criticatac.
