Să fi trecut cu vederea producătorii filmului „Batman vs Superman: Dawn of Justice” faptul că eroii contemporani sunt preferaţi mai umani, mai „de fiecare zi”? Că s-a schimbat ceva în mentalitatea telespectatorului care cere oameni obişnuiţi cu calităţi excepţionale în locul unor eroi „de cauciuc”, creaţi artificial şi propulsaţi de calculator, posibili doar în desenele animate? Sau or fi ales să ignore această tendinţă aducând în faţa audienţei personaje de benzi desenate alăturate într-o poveste de o îndoielnică originaliate (şi care pare să fie mai degrabă o demonstraţie a lipsei de idei…)? Greu de spus, dar rezultatul face deliciul criticii, care desfiinţază copios o producţie cu pretenţii şi cu o publicitate masivă, dar cu mai puţine calităţi decât multe producţii de mâna a doua.
La trei ani de la anunţarea de către regizorul Zack Snyder a unui asemenea proiect, filmul a căzut în public ca o mare dezamăgire. Pe cât de adevărat este faptul că producătorii ar fi avut tot timpul să facă studii de piaţă care să le confirme faptul că astfel de poveste nu va merge foarte bine, pe atât de artificial este ceea ce se vede de către cel din faţa marelui ecran. Iată şi argumentele. Filmul merge oarecum din vis în vis, iar ceea ce nu este vis nu este nici realitate. Bruce Wayne visează că părinţii îi sunt ucişi în faţa unui teatru. Apoi, cumva, cade într-o groapă şi ajunge într-un spaţiu în care grămezi de lilieci îl ridică în mod magic şi îl readuc la suprafaţă într-o poziţie… iconică… literalmente. Apoi „vede” oraşul Metropolis ras de pe faţa Pământului de către Superman şi generalul Zod, care distrug în acest proces şi o clădire a lui Wayne, drept care Wayne îl detestă pe Superman. Criticii spun că acesta reprezintă un important punct moral al complotului, întrucât Batman este, după cum se ştie, adeptul distrugerii de proprietate privată doar când o comite el însuşi… mai târziu, de altfel, tancul personal în care defilează prin oraş distruge totul în cale, înregistrându-se şi victime colaterale care respirau până la apariţia lui.
Bruce nu este singurul care îl urăşte pe Superman. Guvernul SUA nu agreează în mod special isprăvile demolatoare ale eroului. Cât despre Lex Luthor, şi el îngroaşă rândurile celor care nu-l au la inimă pe sositul de pe Krypton. Spre deosebire de Batman, Luthor, consistent om de afaceri, nu poate preciza motivul dispreţului, cert este că o invidie insidioasă îl determină să-şi petreacă filmul încercând să-i încaiere pe Batman şi Superman. Pare a fi cel mai veridic personaj, corespondent al multor oameni care se ocupă cu aşa ceva ca mod de viaţă… Dar asta numai până când creează un monstru fără vreun motiv, aşa, de amorul artei, pentru a-l distruge pe Superman lent şi în timpul necesar pentru box-office (ar fi putut-o face cu kryptonită în zece secunde…). Este relevat în final faptul că Luthor este în realitate un fel de android pe care nişte circuite arse îl fac să reacţioneze aiurea.
În acest timp, Batman visează şi visează…. Ba că Superman a devenit un dictator fascist, care are o sinistră armată proprie şi care reuşeşte să-i facă o ditamai gaura în piept, pentru că – tot în vis – cei doi în sfârşit se bat. Batman se şi trezeşte cu conştiinţa clară că este salvarea umanităţii. Iar pentru asta porneşte la a rade totul în jur. Cum se ajunge de aici până la alianţa dintre Batman, Superman şi Femeia Fantastică (prezentă printre oameni încă din Primul Război Mondial, se arată dovezi în acest sens!), numai o producţie de o anume factură fantastică poate să închege. La final, Superman se sacrifică pentru a învinge monstrul lui Luthor (care a înnebunit, desigur). După ce şi-a petrecut trei sferturi din timpul alocat acţiunii dispreţuindu-l pe Superman, Batman îi deplânge dispariţia şi continuă lupta mai îndârjit ca niciodată şi dumirit pe deplin că se înşelase aproape tot filmul: răul nu era Superman! Aha!
Episoadele de întoarcere în timp şi trimiterile la comploturi viitoare sunt oare semne că acest film de mare senzaţie ar putea avea şi continuări?
