Când primești puține șanse de la viață (recenzie la cartea “Familia lui Pascual Duarte”)

Camilo José Cela – Familia lui Pascual Duarte, trad. Ana Vadeanu, ed. Art, 2013

Cartea o poti cumpara de aici.

Camilo José Cela (1916-2002) este un scriitor spaniol, laureat al Premiului Nobel în 1989. Printre scrierile sale se numără: Stupul, Mrs. Caldwell vorbește cu fiul ei, Cristos versus Arizona etc. De-a lungul carierei a luat mai multe premii, printre care: Premiul Criticilor (1956), Premiul Național pentru Literatură (1984), Premiul Prințului de Asturias pentru Literatură (1987), Premiul Cervantes (1995).

Romanul de față este debutul lui și trebuie să recunosc: excepțional debut! O carte savuroasă, comico-tragică, deși nu cred că asta a vrut să facă autorul. Cel puțin în ceea ce privește partea comică. Dar, nu-i așa?, pentru a îndulci drama vieții, facem haz de propria poveste. Pascual Duarte, un bărbat nefericit cu o poveste nefericită. Așa cum a simțit și el din primii ani ai copilăriei: ,,Adevărul e că, în cazul meu, viața de familie n-avea nimic atrăgător, dar cum n-aveam de ales, căci, încă înainte de a ne naște, soarta unii într-o parte, iar pe alții de partea cealaltă, încercam să mă obișnuiesc cu ce mi-era dat, ca să nu mă las pradă disperării”. (pp. 38-39)

Povestea lui ne parvine prin oficialități, el, la momentul publicării acestor file de jurnal, de unde-i aflăm povestea (sau mare parte din ea), nemaifiind în viață. Cu toate că nu dorea ca aceste scrieri să fie tipărite, ele au ajuns în atenția unor oameni care nu i-au respectat dorința de-a le distruge și le-au publicat.

Luăm, astfel, contact direct cu el, prin nararea la persoana I, conștienți fiind de faptul că povestea va rămâne „neîncheiată”.

Pascual, primul copil, ne povestește despre părinții săi, pe care nu-i iubea. Poate doar pe mamă, la început. Cu toată viața sa anostă, părinții, demni de anecdotele spuse la cârciumă în sat, au mai făcut un copil, pe Rosario, la ceva ani după nașterea lui Pascual. Dar nici ea nu putea ajunge mai departe (în bunătate) decât familia. A ales să plece de acasă la adolescență, căsătorindu-se cu motivul primilor ani de închisoare a lui Pascual, și anume Bățosul. Dar asta mai târziu, după ce Pascual mai trece prin alte necazuri.

Până atunci, al treilea copil al familiei Duarte se naște cu grave probleme de sănătate. Evident că viața lui Mario, care seamănă cu o tragedie din cele mai negre coșmaruri, se încheie la fel de brutal precum a venit. Pascual rămâne și fără tată, dar fără mare regret, evident.

Se căsătorește cu Lola, însă nici căsnicia nu este una fericită. Singurul moment de fericire din viața lui, după cum mărturisește, a fost scurta trecere prin viață a unicului său copil, care a trăit 11 luni. Așa că fuge de acasă vreo doi ani. La întoarcere lucrurile nu puteau sta mai rău. Dar nu vă mai povestesc, aflați singuri, cartea fiind foarte ușor de citit.

,,Nu voi avea mustrări de conștiință, nu voi avea de ce. Conștiința te mustră doar dacă faci o nedreptate. Dacă bați un copil, dacă ucizi o rândunică… Dar de faptele la care ne îndeamnă ura, pe care le înfăptuim ca în vis, obsedați de o idee n-avem de ce să ne căim vreodată, conștiința nu ne va mustra niciodată pentru ele” (p. 197), scrie Pascual din închisoare.

După cum observați, autorul a povestit o situație, altfel dramatică și de tot plânsul, într-o manieră aproape comică (dar departe de râsetele provocate de o adevărate carte de comedie), bine scrisă, excelent povestită. Îmi amintește puțin de o altă carte comico-dramatică, Conjurația imbecililor de John Kennedy Toole, și ea fiind tot roman de debut pentru autor (doar că situația a fost diferită în cazul lui Toole).

José Cela – un autor spaniol important care merită citit. La Polirom am mai descoperit două cărți semnate de el pe care le-am pus pe lista de cumpărături.

Emilia Zăinel