Adriana Noxi-Rotaru, e-xilul colecționarei de fluturi, Iași, Adenium, 2014
Iubirile chiar sosesc pe neașteptate, ca un călător ce‑ți deschide ușa în miezul unei ierni viscolite și îți cere să‑l lași în casa ta, în viața ta…”
Adriana Noxi-Rotaru oferă publicului un roman epistolar de dimensiuni ample și bazat, în aparență, pe o poveste simplă. Un tânăr de 30 de ani, proaspăt divorțat și aflat în plin marasm emoțional, cunoaște o adolescentă de 16 ani provenind dintr-o familie cu probleme. Fata este inteligentă și are aplicație către învățătură, dar atmosfera familială nu este deloc propice unui astfel de demers. Sensibilizat de posibilitățile tinerei, acesta se oferă să o mediteze. Progresele fetei sunt remarcabile și, cu timpul, în ciuda rezistenței sistematice a tânărului, între cei doi se naște o idilă pasională. Însă bărbatul își dă seama de lipsa de perspectivă a relației și alege, într-un gest altruist, să o redea pe aceasta vârstei sale. Copila va suferi enorm, dar în cele din urmă va reuși să treacă peste acest impas.
Zece ani mai târziu, cei doi se întâlnesc pe internet. Ea, locuind în insula mare a Brăilei, „în cea mai sudică și izolată localitate”, este învățătoare și ulterior directoare de școală. El, un prosper om de afaceri, căsătorit și având doi copii. Reîntâlnirea virtuală, și care va rămâne virtuală, nu este deloc întâmplătoare. Tânăra profesoară de 26 de ani îl identifică prin messenger pe fostul său iubit și se lasă abordată de el. Cei doi încep să depene apoi amintiri, punctate de fragmente aparent izolate din viața cotidiană, și își dau seama în scurt timp că sunt îndrăgostiți iremediabil unul de celălalt. Deși nu își îngrădesc în niciun fel fanteziile sexuale și imaginația, cei doi continuă să se respecte profund, adresându-se unul altuia cu „domnul meu”, respectiv „doamna mea”. Dialogul lor nu este însă numai descriptiv, banal, ci atinge multe teme filosofice, profunde, având ca subiect central iubirea. O astfel de temă este aceea a unei iubiri pure, necontaminată de orgolii, de individualitățile exacerbate ale celor doi protagoniști. Ea: „…mă preocupă ceva în ultima vreme (și pentru că azi am privirea mai limpede ca ieri știu că pot discuta cu tine)… unde începe și unde se termină orgoliul într‑o iubire… nu într‑o relație, pentru că o relație presupune inegalități, are aspectul fundului de ocean. Într‑o iubire, și mai exact în momentul acela scurt de egalitate între parteneri, când sunt ca două vase comunicante… iubesc la fel… mă refer strict la condiții ideale… Mai există atunci orgoliu? Mai există ceva care să personalizeze sau cei doi sunt, oricât de metaforic ar suna, unul singur, se depersonalizează, se molipsesc unul de altul? La asta se referă sintagma „doi ca unul singur”? Te întreb pe tine, pentru că tu poate ai trăit o astfel de iubire, înainte de a deveni atât de detașat încât să iubești la modul ideal, să iubești fără să ceri nimic în schimb (să iubești numai tu, poate?), să pleci din start de la premisa că toate au un final pe lumea asta… Cred, sper chiar, că într‑o astfel de iubire nu există orgolii, e un fel de stare de grație…” (pp. 99-100).
El nu este neapărat de acord cu această punere a problemei, insistând asupra faptului că într-un cuplu fiecare are nevoie de propriul spațiu personal. Dacă acesta nu există sau este considerat ilegitim, o manifestare a egoismului celuilalt, relația nu poate rezista: „prima cauză care erodează sistematic o relație dintre un bărbat și o femeie este lipsa curajului fiecăruia de a‑și defini și asuma o libertate reală după modelul construit mental, lipsă de curaj dublată de pornirea instinctuală de a‑l considera pe celălalt ca pe o proprietate, ignorând nevoia acută de libertate… Cu cât îngrădim, controlăm, cenzurăm sau invadăm mai mult acest spațiu al libertății individuale, cu atât îndepărtăm mai mult pe celălalt de noi, atât de mult încât cuvintele devin necuvinte și se adună în acel balast, care, cum spuneai tu, poate scufunda la un moment dat corabia. Încearcă să răspunzi la următoarea întrebare și vei afla de ce nu pot comunica marea majoritate a oamenilor: câți bărbați sau câte femei ar fi în stare să nu deschidă niciodată ușa descuiată a unei camere în care femeia lui, bărbatul ei își ține secretele? Câți oameni ar accepta cu bună știință și cu bucurie că celălalt are dreptul la secrete? Câți s‑ar ține departe de tentația de a le afla nu de la el sau de la ea, ci cotrobăind în lipsa lui, a ei, prin intimitatea ținută dincolo de o ușă? În mod paradoxal și de neînțeles pentru ei, încercarea obsesivă de a pătrunde în acel spațiu face ca, de fapt, acel spațiu să se îndepărteze cu tot cu persoana care îl determină, ca pe un halou, și instalează între cei doi ziduri din ce în ce mai înalte, mai de netrecut…” (p. 251).
Alternând subiecte și experiențe complexe, de o mare intensitate emoțională, la care protagonista romanului se raportează metaforic ca la niște fluturi multicolori – cu descrieri ale unor evenimente și ale unor stări cotidiene, dialogul epistolar al celor doi se derulează pe o durată de câțiva ani. Departe de a se atenua, iubirea lor platonică devine tot mai puternică, ajutându-i să treacă prin diferite momente dificile. În final, cei doi ajung la concluzia tot ceea ce se întâmplă, și mai ales ce li se întâmplă lor, este contingent, și tocmai de aceea are un farmec aparte, care se cere savurat atâta timp cât durează contextul care îl face posibil: „iubirile chiar sosesc pe neașteptate, ca un călător ce‑ți deschide ușa în miezul unei ierni viscolite și îți cere să‑l lași în casa ta, în viața ta…” (p. 63).
Cronică de Emanuel Copilaș
Emanuel Copilaș este lector doctor la departamentul de Științe Politice din cadrul Universității de Vest, Timișoara. Autor de cărți și articole în diferite volume colective și reviste de specialitate, Emanuel Copilaș este colaborator ocazional al revistelor Observator Cultural, Cultura, Timpul, și al platformei Criticatac.
