Într-un ianuarie rece din 1947, Erwin Schrödinger urca pe podium în faţa Academiei Regale din Dublin şi anunţa triumfător că a reuşit ceea ce Einstein nu reuşea de 30 de ani: o teorie unificată pentru relativitate şi mecanica cuantică. Anunţul său a făcut senzaţie în presa vremii, care de mult timp aţâţa competiţia dintre cei doi, spre jena lui Schrödinger şi iritarea lui Einstein. Această înteţire a focului aproape că le-a distrus prietenia. Se ajunsese până acolo încât un confrate a ajuns să medieze între ei şi abia după o întrerupere de trei ani cei doi savanţi şi prieteni au reluat legătura.
Cartea poate fi comandata de la Book-Express. Vezi aici pretul cu reducere.
Povestea acestei frenezii media şi a celor doi fiziceni care au fost cât pe ce să cadă în capcana ziarelor ce voiau să le distrugă prietenia este epicentrul cărţii lui Paul Halpern, „Einstein’s Dice and Schrödinger’s Cat” („Zarurile lui Einstein şi pisica lui Schrödinger”). Cei doi oameni de ştiinţă erau aliaţi fireşti. Amândoi erau premianţi Nobel, munca în domeniul fizivii le era unanim recunoscută şi împărtăşeau viziuni filosofice comune chiar dacă Einstein prefera opera lui Spinoza, iar Schrödinger avea o afinitate pentru Schopenhauer. Tocmai aceste preferinţe filosofice au contribuit la îndoielile celor doi cu privire la viitorul experimentelor (de succes la acel moment) ale mecanicii cuantice. Einstein chiar nu se ferea să aducă obiecţii, inclusiv cu faimoasa formulă „Dumnezeu nu dă cu zarurile” (ceea ce l-a determinat pe chimistul Niels Bohr să dea la fel de celebra replică „Nu-i mai spune lui Dumnezeu ce să facă!”). De partea cealaltă, Schrödinger îşi păstra părerea mai mult pentru el însuşi, „fiind însă un cumul de viziuni contrastante”, arată „New York Times”: „Nu-mi place asta! Regret că m-am băgat în aşa ceva!”, a spus, totuşi, la un moment dat, lansând o la fel de celebră interpretare a mecanicii cuantice: paradoxul pisicii.
În miezul ei, cartea lui Halpert este de asemeni povestea a două ecuaţii, guvernând „regatele” foarte mare şi foarte mic. Meritul cărţii lui Halpern, fizician la Universitatea din Philadelphia, este acela că găseşte terenul propice pentru ca cititorul obişnuit să poată face analogii creative, totul fiind „îmbrăcat” în mostre de înţelepciune: „curba spaţiu-timp, de regulă descrisă a avea forma unei şei, este explicată după cea a chipsurilor, pentru cei ale căror gusturi sunt mai mult epicureene decât ecvestre”.
La fel de adevărat este că există pasaje întregi în care cartea abundă de termeni tehnici şi relatări istorice aride. Cel puţin în prima jumătate a lecturii, scrisul lui Halpern suferă de aceste neajunsuri, nefiind multe momente care să-l surprindă plăcut pe cititor. Singurele sclipiri sunt cele care reflectă „nebunia” mediatică a subiectului, iar aici autorul se dovedeşte strălucit.
În timp, teoriile celor doi savanţi referitoare la subiect au fost înlocuite de alte abordări. Ar trebui fizicienii să reia aceste teme şi să continue cercetările pe aceste direcţii? Cartea lui Halpern indică faptul că acest lucru este puţin probabil, întrucât fizica a prioritizat alte direcţii de cercetare şi are încă o multitudine de întrebări rămase fără răspuns. De altfe, autorul exemplifică cu „materia întunecată” sau cu „energia neagră”. Dar cu siguranţă fizicienii vor duce mai departe cercetările în vastul lor domeniu, aşa cum Einstein a cerut un creion şi carnetul cu notiţe, ca să-şi continue calculele, cu doar o zi înaintea morţii…
