Într-un roman al lui Vladimir Tendreakov, „Şaizeci de lumânări”, personajul principal, un profesor de istorie dintr-un oraş de provincie, a fost serbat cu fast de municipalitate, la împlinirea vârstei de 60 de ani şi a 40 de ani de carieră didactică, consumată în acelaşi liceu.
Presa locală a omagiat dascălul în termeni elogioşi. În toată această perioadă de muncă i-au trecut prin mână peste trei mii de elevi. Pe cei de excepţie la învăţătură i-a reţinut, la fel ca şi pe cei foarte slabi sau foarte indisciplinaţi, care i-au pus probleme serioase la clasă. Pe cei mai mulţi însă, în mod firesc, i-a uitat cu timpul. Ştirea despre aniversare s-a răspândit ca fulgerul dincolo de graniţele oraşului, fapt pentru care profesorul primea scrisori de felicitare cu adrese de expeditori din cele mai îndepărtate şi diferite colţuri ale ţării. Una însă dintre acestea l-a marcat. Nu era o epistolă de felicitare, ci una de ameninţare cu moartea. Frica, starea permanentă de nelinişte, teroarea proveneau de la un fost elev de care nu-şi mai aducea aminte.
Profesorul a aflat în cele din urmă că motivul condamnării sale i-a fost dat de faptul că l-a învăţat de bine pe adolescent, la rugămintea şi cu acordul părinţilor, cum să procedeze într-un moment de cumpănă. Era un altfel de „bine” decât ar fi dorit tânărul atunci. La întâlnirea finală, fostul elev îi face cadou un pistol Nagant, încărcat cu un singur cartuş.
Ne-am amintit de această naraţiune după o întâmplare trăită recent. De doi-trei ani, chiar mai mult, locuitorii din zona Orizont-Favorit-Drumeţul, din cartierul bucureştean Drumul Taberei, s-au obişnuit cu vederea, în fiecare dimineaţă, a doi boschetari (nu aurolaci): mamă şi fiu. După socotelile noastre, băiatul ar avea cam în jur de 35 de ani. Tabloul cu cei doi se arăta mereu jalnic, din toate punctele de vedere. Trecătorii îi ocoleau cu bună ştiinţă. Când cei doi urcau în vreun autobuz, mirosul pestilenţial degajat provoca panică printre călători.
În ceea ce ne priveşte, de câte ori treceam pe lângă această pereche, feream privirea ca să nu fim recunoscuţi. Băiatul ne-a fost elev în clasa a XII-a, pe vremea când predam Limba Română la un liceu tehnic din cartier. Ne-am amintit că era un tânăr inteligent, de excepţie, în special la această materie. Mai mult, ne-a demonstrat un talent promiţător în poezie. Din pasiune profesională, am cultivat relaţia cu el şi după ce a terminat liceul. La un moment dat, ne-am amintit, l-am invitat la noi acasă, ca să avem o discuţie detaliată pe marginea poeziilor sale. Am vorbit mult, l-am încurajat şi l-am recomandat unui cenaclu literar. S-a dus, a citit şi a avut succes. Apoi a dispărut un timp îndelungat şi a reapărut în imaginea pe care am relatat-o.
Acum câteva zile, după nişte cumpărături din piaţă, grăbeam pasul ca să prindem un autobuz spre casă. În spatele nostru am auzit o alergătură cu tropăit mărunt. Am întors capul. Era el, acelaşi tablou cu zdrenţe şi jeg. Am urcat prin uşa din faţă. El după noi. Ne-am mutat la uşa din mijloc. El după noi. Aceeaşi panică printre călători. Stătea drept în stânga noastră. Timp de o staţie nu ne-a adresat niciun cuvânt. Am coborât, deşi nu trebuia să coborâm acolo. El după noi.
Pe trotuar s-a postat în faţa noastră şi ne-a zis calm: „Din cauza voastră sunt acest Petre. Dacă nu-mi dai o ţigară, te omor profesore!”.
Alexandru Calmâcu
Redactor șef Editura Universităţii din Bucureşti (EUB)
