Jocul lui Ender, de Orson Scott Card

SF-ul militar Jocul lui Ender împlineşte trei decenii de la apariţie şi se dovedeşte un succes durabil.

Povestea se petrece în viitorul Pământului, în care pământenii sunt pe cale de dispariţie din cauza unui război cu insecte galactice. În faţa unei a treia invazii, chiar şi copiii Terrei se pregătesc de confruntare, iar unii dintre ei sunt geniali, ca Ender Wiggin. Pentru a-i păstra flexibilitatea, Card a dotat povestea iniţială cu evoluţii politice ulterioare apariţiei, iar ceea ce a rezultat este îndeobşte cunoscut ca seria „Jocul lui Ender”. Cartea a primit numeroase distincţii şi a fost ecranizată în 2013.

Carte publicata in 2013 la Nemira
Colectia Nautilus SF
Traducator: Mihai Dan Pavelescu
Tip coperta: Brosata
Format: 107×178
Numar pagini: 352
ISBN: 978-606-579-670-6

În continua ei căutare de spaţii extraterestre, umanitatea dă peste insectele „buggers”, iar conflictul izbucneşte imediat. Lupta se dă pe două planuri: cu înalta tehnologie a extratereştrilor care pot manipula gravitatea de pildă, ca şi cu conflictele politice de pe Terra, specifice speciei umane, specializată în a „se împuşca singură în picior” din această perspectivă.

Aşadar, doctrinele se ciocnesc, iar partidele politice dominante pe Terra, Hegemon, Polemarch şi Strategos, reuşesc într-un final să se pună de accord că prioritară este bătălia cu inamicul comun (până şi preşedintele american Ronald Reagan îi propunea eternului rival Gorbaciov o coalizare împotriva unei eventuale invazii extraterestre, chit că asta se întâmpla în plin Război Rece!).

Pentru a pregăti rezistenţa în faţa invaziei este constituită o flotilă internaţională, iar construcţia de nave tot mai moderne este de la sine înţeleasă. Programul tehnic este completat de unul uman: o armată de copii intră într-un proiect intensiv de pregătire care le va vădi abilităţile tactice. Aici intervine personajul principal, Andrew Ender Wiggin, care are o relaţie apropiată doar cu sora sa, Valentine şi se teme îngrozitor de fratele lui, Peter, un sociopat deosebit de inteligent. Dar Andrew nu este cu nimic mai prejos: după ce răneşte mortal un coleg (fără să ştie), îşi explică gestul prin faptul că arătându-şi superioritatea acum a prevenit o luptă ulterioară. Aşadar, celebrul principiu „Atacul este cea mai bună apărare”.

Superiorii remarcă imediat această atitudine demnă de timpurile războinice pe care le traversează planeta, remarcându-l automat şi pe Ender, care este promovat pentru atitudinea belicoasă. Superiorii nu greşesc: test după test, succesul lui Ender continuă, este performant şi abil, ba chiar leagă o strânsă prietenie cu alţi membri ai echipei. În vârstă de zece ani, Ender „arde etape” de pregătire graţie unor abilităţi ieşite din comun, care îl propulsează în compania unor adevăraţi eroi de război intergalactic. De aici până la o serie de nenumărate aventuri interstelare nu mai este decât imaginaţia prolifică a autorului, dublată de o bună stăpânire a naraţiunii, caracteristici care au făcut „Jocul lui Ender” atât de durabil în timp şi atât de relevant pentru o mulţime de atitudini ale speciei umane.