Lovitura de graţie („Căderea Constantinopolului”, de Steven Runciman)

Umilit şi frustrat de o rezistenţă care îi umbrea gloria, sultanul Mehmet decidea să dea un ultim asalt asupra Constantinopolului, bastion al independenţei Greciei, care îi rezista de două luni. Faţă în faţă se aflau două civilizaţii, una dintre ele având în plus toate atu-urile forţei. În ajunul marii bătălii, fiecare dintre conducători îşi îmbărbăta trupele cu cuvinte care demonstrau cât de diferite erau viziunile combatanţilor. Pe de o parte, împăratul bizantin Constantine Palaiologos spunea că un om trebuie să fie întotdeauna pregătit să-şi dea viaţa pentru credinţă sau ţară, familie sau suveran, dar în acel moment lupta trebuia dată pentru toate patru. De cealaltă parte, comandantul turc le amintea tuturor de datoria sacră a musulmanilor de a prăbuşi capitala creştină şi le promitea soldaţilor trei zile de jafuri. Şi zile de jafuri au fost!

• Carte publicata in 2011 la Nemira
• Cumpara cartea cu reducere
  
• Colectia Byzantium
• Traducator: Alexandru Elian
• Tip coperta: Cartonata
• Format: 150×220
• Numar pagini: 384
• ISBN: 978-606-579-176-3

Odată cu căderea Constantinopolului, a început seria de nelegiuiri pe care Runciman o descrie în amănunt şi care includea spolierea caselor, bisericilor, comercianţilor, masacrele în rândul bărbaţilor, femeilor şi copiilor, „râuri de sânge curgând pe străzi”. Într-un târziu, turcii şi-au dat seama că era mai profitabil să-i vândă pe prizonieri ca sclavi, aşa că, după ce au măcelărit bătrânii şi infirmii, au trimis 1.200 de copii celor mai importanţi conducători musulmani ai vremii. Ca învingător, Mehmet şi-a luat ca sclavi membri ai celor mai de vază familii din Constantinopol. Orice rezistenţă însemna moartea: „La cinci zile după căderea oraşului, Mehmet a dat un banchet. Cineva i-a şoptit că fiul Marelui Duce Notaras era un băiat de 14 ani de o frumuseţe răpitoare. Sultanul a trimis după el, după Notaras şi ginerele său. Când Ducele a continuat să-l sfideze, Mehmet a ordonat ca tinerii să fie decapitaţi în faţa lui Notaras. A doua zi, alte nouă personalităţi marcante ale oraşului erau trimise la eşafod”.

Pentru Runciman, căderea oficială a Constantinopolului în 1453 nu era decât lovitura de graţie aplicată unui oraş deja decăzut şi muribund, copleşit de sărăcie şi depopulat, mult deosebit de magnifica şi prospera citadelă care fusese distrusă de cruciada din 1204. Din punctul de vedere al autorului, adevărata prăbuşire a Constantinopolului cade „în sarcina” vesticilor, care, pe parcursul celei de-a patra cruciade au devastat ireparabil oraşul ce nu şi-a mai revenit niciodată.: „A fost o adevărată crimă împotriva umanităţii, un act de o barbarie fără seamăn, fără precedent în istorie, comis de francezi şi flamanzi puşi pe distrugere”.

…Epuizaţi, depăşiţi numeric 10 la 1, aşteptând în van ajutorul vestic promis în schimbul reunificării bisericii creştine, o mână de greci refuzau să predea turcilor Constantinopolul, vestigiu al libertăţii…

Cumpara cartea „Căderea Constantinopolului”, de Steven Runciman de la Nemira / Elefant