Vineri, 14 Noiembrie, editiile germane ale volumelor “Germanofilii. Elita intelectuala romanesca in anii Primului Razboi Mondial” si “Capcanele istoriei. Elita intelectuala romaneasca intre 1930 si 1950” aparute recent la editura berlineza Frank & Timme vor si lansate la Targul International de Carte de la Viena.
La acest eveniment vor participa alaturi de autor istoricul Oliver Jens Schmitt si traducatoarea Larisa Schippel.
Despre “Germanofilii. Elita intelectuala romanesca in anii Primului Razboi Mondial”
Lucian Boia, cu bine-cunoscutul său stil şi desfăşurând o demonstraţie fără cusur, risipeşte o altă iluzie întreţinută de istorici şi acceptată ca un adevăr: credinţa că ar fi existat în anii Primului Război Mondial, în ciuda câtorva opinii divergente, îndeosebi în rândul oamenilor politici, o cvasiunanimitate în jurul „idealului naţional“, în sensul intrării României în conflict, împotriva Austro-Ungariei, pentru eliberarea Transilvaniei. Lectura sagace a presei din acea epocă, precum şi a altor documente, multe dintre ele inedite, pe care istoricii „antantofili“ le-au ignorat cu bună ştiinţă, demonstrează că o parte însemnată a elitei politice şi intelectuale româneşti a avut o altă opţiune. Vom descoperi în această carte cine au fost „germanofilii“, care le-au fost argumentele, cum au acţionat în timpul ocupaţiei germane şi cum au supravieţuit politic şi intelectual după triumful oarecum neaşteptat al adversarilor lor.
„Am preluat termenul de «germanofili», lansat în perioada neutralităţii, atunci cu înţeles net peiorativ, pe care îl folosesc însă fără nici o conotaţie devalorizantă sau valorizantă, relativizându-l, de altfel, şi nuanţându-l, prin punerea între ghilimele. Nuanţarea şi relativizarea se recomandă din mai multe motive. Mai întâi, chiar dacă o bună parte dintre «germanofili» – dar nu toţi – erau de formaţie germană şi în principiu înclinaţi spre Germania sau spre Austria, motivul principal care-i anima nu era atât ataşamentul faţă de Puterile Centrale, cât teama de Rusia; erau mai mult «rusofobi» decât «germanofili». În al doilea rând, printre «germanofili», opţiunea neutralităţii întrunea mai multe adeziuni decât varianta intrării în război, alături de Puterile Centrale. Intensitatea manifestărilor e de asemenea foarte diferită: sunt «germanofili» care-şi asumă categoric opinia, alţii care se exprimă prudent sau echivoc, alţii care tac pur şi simplu. Ceea ce-i aşază pe toţi în aceeaşi categorie nu e atât soluţia aleasă, cât varianta respinsă: nu vor război împotriva Puterilor Centrale.“ – Lucian Boia
Despre “Capcanele istoriei. Elita intelectuala romaneasca intre 1930 si 1950”
De mai bine de douăzeci de ani, istorici de toate vârstele şi coloraturile sunt dominaţi de obsesia comportamentului public al intelectualilor români în secolul XX. S-a scris mult, mai ales de la înălţimea prezidiului unui complet de judecată morală, adesea fără a se putea administra toate probele unui dosar încâlcit, dar şi fără înţelegerea deplină a naturii umane. Dacă nu sunt consideraţi de-a dreptul factori cauzali în istorie, intelectualii sunt cel puţin datori cu atitudini exemplare. Însă atunci când, între 1930 şi 1950, membrii elitei intelectuale, odată cu societatea, trec prin mai multe schimbări de regim, adevărata miză a discuţiei este omenescul, cu toate nuanţele sale. Era nevoie, după un lung şir de tentative intransigente, dar neizbutite, de judecata fină a unui istoric precum Lucian Boia care să pondereze şi iacobinismul, şi îngăduinţa faţă de cei care, în numai două decenii, din cauza amalgamului de idei abstracte şi de orgolii personale, cad în capcanele istoriei.
„Am zice că intelectualul, mai ales el, ar trebui să fie un om liber. Nu înseamnă că şi este. E supus, ca oricine, conjuncturilor istorice şi presiunilor ideologice. Într-un fel sau altul, cariera lui e dependentă de Putere (cu atât mai mult într-un regim autoritar şi, fără doar şi poate, într-unul totalitar). Nu puţini intelectuali au de altfel fascinaţia Puterii; se simt ei înşişi mai puternici, adăpostiţi la umbra ei. În tot cazul, intelectualul are o abilitate: aceea de a găsi de fiecare dată argumente potrivite pentru a justifica şi a se justifica. Mai ales atunci când i se pare că istoria şi-a dat verdictul. Pentru intelectual, glasul istoriei este irezistibil.“ – Lucian Boia
