Băieții de pe strada noastră – Naghib Mahfuz, trad. Nicolae Dobrișan, ed. Polirom, 2012
Naghib Mahfuz este singurul autor egiptean laureat al Premiul Nobel pentru Literatură (1988). Eu am mai citit Miramar, dar sunt mai multe cărți traduse în limba română, spre exemplu: Pălăvrăgeală pe Nil sau O mie și una de nopți și zile. Cartea de față a fost interzisă în mai multe țări arabe sub acuzația de blasfemie.
”Aceasta este povestea străzii noastre sau, mai exact, acestea sunt poveștile străzii noastre. Eu nu am fost martor decât la ultima parte, pe care am trăit-o, dar le-am înregistrat pe toate, așa cum sunt ele relatate de rapsozi – și cât de mulți rapsozi mai sunt pe la noi! Toți locuitorii străzii noastre istorisesc aceste povestiri. Fiecare le spune așa cum le-a auzit la cafeneaua din cartierul lui sau așa cum au fost transmise din generație în generație, iar eu nu dispun de nici un alt izvor în afara acestor surse. Și cât de numeroase sunt motivele care impun repetarea acestor povestiri! Ori de câte ori cineva se află într-o încurcătură, este apăsat de o nedreptate sau este lovit de o năpastă, arată spre Casa cea Mare din capătul străzii, de unde începe deșertul, și exclamă cu năduf: ”Aceasta este Casa Străbunului nostru! Toți suntem copiii lui și cu toții avem drepturi la averea lui. De ce trebuie să suferim de foame și de nedreptăți?!”” (Prolog)
Am transcris acest pasaj deoarece el reprezintă chintesența romanului. Din rândurile respective aflăm mare pare din ceea ce urmează și, în general, la asta se rezumă toate eforturile locuitorilor străzii Al-Gabalawi, în ciuda faptului că mulți și-au dat viața pentru pace, dar oamenii uită și privesc spre marele Al-Gabalawi așteptând să-i salveze.
Cumpara cartea cu reducere de aici
Cumva, toată înșiruirea aceasta pe perioada a peste 150 de ani, cât ține povestea lui Manfuz, m-a dus cu gândul la ”Un veac de singurătate” datorită continuității și înrudirii tuturor locuitorilor cu Al-Gabalawi.
O să mă rezum la a povesti pe scurt ceea ce se întâmplă deoarece trebuie să citiți fiecare capitol (sunt câteva) pentru a înțelege și gusta densitatea scrierii și evenimentelor. Romanul este fascinant prin construcția sa și are toate ingredientele unui opere importante care-ți pune mintea la contribuție.
Al-Gabalawi este un mare om care locuiește într-o imensă casă în deșert, iar bunăstarea și fericirea se află în permanență între cei patru pereți ai zidurilor înalte și groase. Nimeni nu intră acolo, nimeni nu iese. Din afară pare că domnește singurătatea, dar din înăuntru lucrurile sunt pline de viață. Într-o zi, Al-Gabalawi decide să-i ofere locul de supraveghetor lui Adham, fiul cel mic (a cărui mamă e sclavă), în locul celui mare, Idris, care e urmașul de drept. De aici pornește conflictul. Idris este alungat din cauza răutății lui și va trăi lângă Casa cea Mare, în deșert. Printr-un șiretlic, îl va face și pe Adham să fie alungat împreună cu soția, Umayama, de către tatăl lor. De acum înainte porțile vor sta mereu închise. Cei doi vor avea copii, Adham doi gemeni, Quadri și Human, dar primul îl va omorî pe ultimul din cauza geloziei (Cain și Abel) fiindcă lui Human i s-a dat șansa să trăiască în Casa cea Mare. Adham va mai lăsa în urmă și alți doi copii, dar cei care vor duce mai departe moștenirea vor fi Quadri și Hund, verișoara sa și fiica lui Idris. Răul va domni mereu, așa cum spune și prologul. Și, totuși, vor veni și tineri care vor răsturna situația.
Strada se va mări, anii vor trece și mizeria, dezordinea, ura și violența vor domni și ele din cauză că strada ajunge să fie condusă de un supraveghetor (care oprește toți banii pe care Al-Gabalawi îi lasă urmașilor săi) și de haidamaci (responsabil cu protecția, aceștia cer taxe de la toți, însă dau în schimb numai violență) conduși de un haidamac-șef. O dată la câțiva ani, cineva vine să lupte împotriva nedreptății, iar pentru ceva vreme supraveghetorul și haidamacii dispar, iar banii sunt împărțiți în mod egal la toți. Gabal, Raifaa și Qasim vor schimba ceva, în timp ce Marea Casă va rămâne în majoritatea timpului mută.
Poveștile celor trei sunt foarte frumoase, dar dure, și vor să arate că, indiferent câtă răutate și câte crime se petrec în jur, nu trebuie să renunți niciodată la lupta pentru bine. Chiar dacă pacea este de scurtă durată.
Naghib Mahfuz este un foarte mare autor, iar această parabolă trebuie să o citiți fiindcă veți găsi mult adevăr în ea.
Emilia Zăinel
