18 semne pe Tesatura Luminii

Tatăl și fiica explorează existența din jurul lor, plină de mugurii unor semne și ai unor simboluri, care se deschid pe măsură ce înaintarea, curiozitatea și tandrețea celor doi „se-ngână și-și răspund”. Fiecare popas pe tărâmul unei realități obișnuite poate deveni o aventură a uimirii și a modelării. Încă din primii ani de viață ai fetiței, tatăl i-a dezvăluit o lume plină de simfonia diafanului și de contraforții miracolului.

Intrând într-un dialog mai mult al gesturilor, al tresăririlor și al privirilor, cei doi, în egală măsură, se simt conectați la o existență permanent transfigurată. O altă carte care se aseamănă cu cea de față este Cartea cu jucării a lui Tudor Arghezi. În aceeași atmosferă candidă și sensibilă, imaginația și copilăria devin sinonime, iar dragostea paternă se preschimbă într-un soare blând, ale cărui raze rotesc ușor întreaga lume în sensul acelor de ceasornic ale contemplației și ale iubirii.

Reflexivă, sensibilă, onirică și tandră, devoalând discret câteva zone de fragilitate și extaz contemplativ, poezia din cartea aceasta se citește ca o epistolă a bucuriei paterne și a necontenitei uimiri legate de cercurile concentrice ale împlinirii fetiței, de la o vârstă a inocenței la alta. Tatăl, împreună cu fiica, pornesc într-o călătorie inefabilă pe tărâmul vârstelor fără vârstă, acolo unde cuvintele sunt suspendate în „nerostiri”, unde se învață „limba apelor limpezi ca privirea de înger”, ziua de mâine vine „ca un alint al inimii”, iar o secundă ține cât „o respirație de cosmos”. Pe alocuri, în jurul lor, spațiul, fie cel al orașului sau al camerei fetiței, pare că pulsează în ritmul bătăilor unei inimi atemporale, pe când totul pare energizat de „un râs de stele”.

— Savu Popa