Aforisme asupra intelepciunii in viata

Intelepciunea vietii o iau aici in intelesul obisnuit al cuvantului, fara vreo metafizica transcendenta. Vreau sa vorbesc despre arta de a duce o viata pe cat se poate placuta si fericita, a carei teorie s-ar putea numi Eudemonologie: ea ar fi asadar calauza existentei fericite. Aceasta insa s-ar putea iarasi defini ca o existenta, care, privita in sine insasi sau mai bine privita in noi (caci aici judecata noastra personala trebuie sa hotarasca), cu mintea rece si matura, ar fi desigur preferabila neexistentei.

Din acest inteles al ei rezulta ca am iubi-o pentru ea insasi, nu numai de frica mortii; si din aceasta iarasi, ca am dori sa o vedem nesfarsit de lunga. De se potriveste viata omeneasca cu o asemenea existenta sau de ar putea sa se potriveasca vreodata, este o intrebare, la care filozofia mea, precum se stie, raspunde negativ; pe cand Eudemonologia presupune un raspuns afirmativ. Caci aceasta se intemeiaza tocmai pe eroarea innascuta, cu a carei critica incepe capitolul 49 din volumul al 2-lea al operei mele principale.

Pentru a scrie deci o asemenea calauza, a trebuit sa ma departez de la punctul de vedere mai inalt, spre care conduce filozofia mea in adevaratul inteles al moralei ei metafizice. Prin urmare, toate explicatiile cuprinse in scrierea de fata provin oarecum dintr-o acomodare, intrucat pornesc din punctul de vedere al experientei obisnuite si urmeaza drumul ei cel ratacit. Astfel si valoarea unei asemenea scrieri nu poate fi decat relativa, fiindca insusi cuvantul eudemonologie este un eufemism.