Amandoi

În schimb, romanul a fost și ironizat în presa literară a vremii, semn că schimbarea de registru a autorului a surprins contemporaneitatea. Poziția cea mai severă îi aparține lui George Călinescu, care a considerat că Amândoi confirmă anumite limite ale prozei lui Rebreanu atunci când acesta se îndepărtează de universul rural. După părerea criticului, scriitorul excelează în surprinderea colectivităților și a mentalității de grup, în timp ce individualul și, mai ales, mediul urban contemporan nu beneficiază de aceeași forță de reprezentare.

Din această perspectivă, povestea Solomiei nu atinge intensitatea artistică a marilor personaje rebreniene, iar romanul rămâne inferior capodoperelor sale. Evaluarea lui Călinescu a influențat în mare măsură receptarea ulterioară a romanului, acesta fiind privit mai degrabă ca un exercițiu de virtuozitate decât ca o nouă capodoperă. O interpretare aparte îi aparține lui Vladimir Streinu, care consideră că Amândoi se îndreaptă către satira romanului polițist, folosind convențiile genului pentru a le submina din interior.

În acest sens, Aurel Dolga, judecătorul de instrucție pasionat de literatura detectivistică și dornic să reproducă metodele marilor anchetatori, devine principalul instrument al ironiei lui Rebreanu. Investigația sa, construită pe deducții, presupuneri și scenarii complicate, ajunge să eșueze în fața realității, ceea ce pune în evidență, cu o evidentă ironie, distanța dintre modelul detectivului infailibil și investigatorul real, vulnerabil la propriile prejudecăți și erori de judecată. În centrul romanului nu se află însă doar dezlegarea crimei, ci drama Solomiei, personaj remarcat în mod favorabil de critică.

Mihail Sebastian o considera cea mai reușită parte a cărții, Perpessicius aprecia că destinul ei domină acțiunea polițistă, iar Pompiliu Constantinescu descoperea în personaj „o poezie primitivă și un mister de rară originalitate”. Astfel, intriga criminală devine mai ales un pretext pentru explorarea instinctelor, pasiunilor și resorturilor sufletești care îi determină acțiunile. Deși nu se numără printre marile creații ale lui Rebreanu, Amândoi ocupă un loc distinct în opera sa, reprezentând ultima sa experiență romanescă și singura incursiune propriu-zisă în literatura polițistă.

Îmbinând investigația criminală cu analiza psihologică, realismul social și ironizarea convențiilor detective, romanul își păstrează astfel o individualitate aparte în ansamblul creației rebreniene. Romanul este construit în jurul unei crime duble care tulbură liniștea unei mici comunități și urmărește ancheta declanșată de uciderea a doi bătrâni înstăriți și avari, soții Dăniloiu, în propria locuință din Pitești. Cercetările sunt conduse de tânărul judecător de instrucție Aurel Dolga, pasionat de romanele polițiste și dornic să imite metodele unor detectivi celebri precum Sherlock Holmes și Hercule Poirot.

Pornind de la mărturii și indicii, acesta formulează ipoteze complicate și identifică mai mulți suspecți, însă ancheta sa se dovedește superficială, fiind construită pe presupuneri și aparențe. Căutarea adevărului ia o turnură neașteptată atunci când criminalul se autodenunță, prăbușind întreaga construcție a lui Dolga și punând în evidență contrastul dintre aparențele pe care se bazează ancheta și realitatea crimei. Astfel, în prima parte a cărții facem cunoștință cu Spiru Dăniloiu și soția sa, Vasilica, care discută despre faptul că fratele lui Spiru, Ilarie Dăniloiu, și soția acestuia, Mița, nu mai dăduseră niciun semn de viață de câteva zile.

Îngrijorată de dispariția lor, Vasilica vorbește despre această situație cu Solomia, tânăra lor servitoare, de care este apropiată și în care își găsește o confidentă. Neliniștea familiei se accentuează odată cu apariția lui Mihai Ciufu, servitorul bisericii, trimis de părintele Ilie să-i caute pe Ilarie și pe Mița. Ciufu povestește că a mers de trei ori la locuința acestora, fără să-i găsească și fără să observe vreun semn de viață în casă. Ilarie, fratele lui Spiru, era efor al b.