Amurgul idolilor

Valorile, ideile după care s-au călăuzit îndeobște filozofii apar în această operă târzie a lui Nietzsche drept idoli, drept zei care au încremenit într-o eternitate stătută și a căror evoluție pe scena lumii, prin urmare, s-a încheiat. Filozoful lucid, înțelegând oboseala bolnăvicioasă a spiritului vremii, are atunci drept imperativ anunțarea, adică grăbirea sfârșitului acestui spirit. Un exemplu paradigmatic de idol, lumea adevărată, lumea ideilor lui Platon, s-a retras treptat în sine, a ajuns inaccesibilă, indemonstrabilă, incognoscibilă, iar pentru om a devenit o idee nefolositoare, superfluă.

Lichidarea ei este un imperativ. Dar, odată acest idol lichidat, ce lume mai rămâne? Cea a aparenței, cea în care simțurile își subordonează rațiunea, iar corpul e mai valoros decât intelectul? Însă „odată cu lumea adevărată am lichidat-o și pe cea aparentă“! Acesta, ne spune Nietzsche, e ceasul lui Zarathustra, vestitorul unei lumi noi, aflată dincolo de opoziția dintre lumea aparentă și lumea adevărată.

Ca să poată fi înțeles mesajul lui Zarathustra, e necesară demascarea idolilor. Altfel spus, pentru a înțelege Așa grăit-a Zarathustra trebuie să te pregătești descifrând sensul Amurgului idolilor. Azi nu mai cunoaștem milă față de noțiunea de «liber arbitru»: știm prea bine ce-i aceasta -tertipul teologic cel mai dubios din câte există, în scopul de a face ca omenirea să devină responsabilă în sensul ei, adică de a o face dependentă de sine... Prezint aici doar psihologia a tot ce înseamnă a face răspunzător.

— Friedrich Nietzsche

• Traducere din limba germană de Alexandru Al. Șahighian