Apostolul verilor

Precum in volumul de debut (si atunci, se vede, titlul era din nou inspirat, era o cautata stihuire: Teama de cerc si fuga dupa aripi) materiile venale nu sunt dispretuite, se vor impaca mai curand in eufemismul contemplatiei sau al ritualului ludic cu abstractiunea, sa spunem jenanta, deopotriva cu adierea romantica. Iata, acum din volumul recent, al treilea, Apostolul verilor (Editura Arania, Brasov 2007), poemul cu desuetul titlu, Zaraza: parai/pentru ce e-n rai/in acel serai/cocosata/alfabetul iti cadea din gura/odata cu fluturii din stoamc/hatanata din tatani/de tate;/eram tanar/si te minteam ca un print arab/tu devneai arabila/cu toate iluziile zmee,/gura mi-era ca o punga cu galbeni/cu parai/cat sa platesti intrarea/la filmul cu happy/fara de end.//Zaraza/s-a facut amintirea ca vinul cel nobil/si-n raia/imi pare ca treci pe sub stresini.

Daca recunoastem, odata cu Laurentiu-Ciprian Tudor, ca cea mai mare parte a lumii noastre e, asa-zicand, subterana, sigilata de intunecate taine - e dificil a-i recunoaste si garanta iluminarea, luminile promise. Un chip nocturn al fiintei este dintotdeauna in banuiala ochiului nostru care o priveste. Poetul interpreteaza in chipul urmator aceasta dilema a sa fata cu nepatrunderea (inevitabila, tautologica) la lucrurile in sine, la esente - o imposibilitate pe care el si-o asuma cu ironie si tandrete deopotriva, cu o imprecatie duioasa.

Precum aci, in Frumoasa naibii:: m-arunca-n priviri imposibile/fara plasa/conspir cat imi sta in luneta/desenez jupuirea/cu haita trezita in nervi//frumoasa naibii//facuta in ciuda/rinocerilor insomniaci/s-o intorc in lut/in mixerul bratelor lacome/ca-mi sta ca un lat deasupra capului/lucind ca aurul viu/sa nu-i mai fiu/ca-i sunt/ocnas in vara/fiara legata cu fier/liber/sa gandesc verdele/doar pentru verde.

Nu mai putin in caz se vadeste si melancolia, una ce-si ascunde insa durerea, o stancatie mai degraba, e aci oboseala aceea metafizica, de desertaciune, precum in exemplul biblic cunoscut: ea apasa si opreste astfel orsice initiativa, chiar si cotidiana, candid-corupta miscare a vietii sub vremuri. In Nemiscata iarna, poetul scrie asa:,,trotuarele poleite/purul alb falsificat in pulberea rece/mincinoasa mana cereasca/cazand (sic, n.n.) confetti prin golurile/vartejurilor de frig ce musca pielea;/izgonit din plimbarea tacuta/ghemul plansului nedesirat/ramane/fara de tihna ochii ce-au izvorat dupa/iubita;/nu ma primesti iarna/nu ma ascunzi/dorul sa-l ratacesc unde?.

Sau in chipul acesta, in scurta poezie intitulata In noapte: ies in noapte/ca intr-o stare de tristete a pamantului/ca intr-o realitate paralela/latra cainele pamantului/vantul.../cu noapte in cap/doliu al gandurilor/ies. Dedublarea eului, o poveste lirica la Laurentiu-Ciprian Tudor, cum o apreciaza Mona Mamulea pe coperta a 4-a a volumului, e tema remarcabilului poem eu si Eu. O dedublare a unitatii egotice si totdeodata dialectica dramatica din jocul micro si macrocosmosului: eu/lepadat de mine/devenim doi/eu-insumi si eu-lepadatul,/eu-insumi sunt asta:punctul/ce se rostogoleste din idealul izvorarii,/al curgerii, al inrauririi//cu eu-lepadatul e mai greu de inteles/pentru ca eu fara de eu-insumi/devin lume, devin cosmos, devin/Dumnezeu/cum poti sa intelegi ca punctul poate/cuprinde Totul?/cum sa intelegi ca micul cuprinde/Marele?.

Pana aici, cum e cu putinta sa credem, prin identificarea orgolioasa cu divinitatea a eului liric poemul se plaseaza intr-un regim difamant, blasfematoriu (cum se imtampla frecvent in demonismul romaticilor). Citit pana la capat, observam ca nu e asa: fata in fata cu eul-lepadat/te cuprinde coplesirea/ingenunchezi,pleci capul;/eul meu lepadat e acelasi cu eul lui/lepadat, acelasi/cu eul ei lepadat, cu eul lor/acelasi/noi/tragem dupa noi absolutul, acelasi/ne tinem la spate idealul/fara s-o stim/in loc invers.