Arta de a nu sti sa scrii poezii

Tofilescu construiește în Arta de a nu ști să scrii poezii un traseu poetic amplu, dar care își dezvăluie adevăratul sens abia în final. Poemul „încheiere” funcționează ca o replică puternică și necesară la textul de deschidere, Arta de a nu ști să scrii poezii, contrazicând deliberat declarația de nesiguranță de la începutul volumului. Este un salt în gol asumat, cu toate riscurile pe care le presupune o asemenea expunere poetică, însă lui Pompilian Tofilescu i se deschide parașuta. Dincolo de ironie, ludic și frondă, poemele au imaginație, tensiune și autenticitate. Mai ales, autorul demonstrează o siguranță remarcabilă în folosirea limbajului poetic, iar această libertate expresivă recomandă volumul mai bine decât orice studiu critic.

— Mihai Firică

Dacă există un lucru care să te încânte mai presus în poeziile lui Pompilian Tofilescu, acesta e, desigur, prospețimea. Prospețimea viziunii, prospețimea metaforei, a ideilor străfulgerate sub care intuim candoare și o oarecare nostalgie. Autorul își începe volumul, paradoxal, cu negarea calității sale de poet, apoi trece, cu fiecare „antipoezie”, către o rescriere a sentimentelor întorcându-le uneori pe dos, privindu-le prin lupă sau fals definindu-le. Fiecare poem-trăire pare, în cele din urmă o treaptă a unei uriașe scări către cer, acel cer care atrage păsările cu o gravitație mai puternică decât a pământului (vezi poemul „de-a susul în jos”), iar imaginația autorului compune sâmburi de lumi absolut neașteptate. Pompilian Tofilescu e un poet al lucrurilor văzute altfel decât par, mai uimitoare în dezvăluirea lor, inducând în spiritul cititorului o copilărire neașteptată.

— Mircea Liviu Goga