Atelier de reparatii umane

În poeziile Izabelei Radosevici pulsează alert motive, instantanee, imagini și reflexii ale unui real recognoscibil în cotidianul imediat, dar și ale unui areal lăuntric, tangent, uneori, spațiului familial de sorginte cvasirurală. Rezultă, în final, prin fuziune, un melanj scriptural cu efecte și reverberații de impact, prin sugestii și aluzii, ce transcend pretextul prozaic și contextul concret, existențial. Pe alocuri, discursul glisează spre o zonă ușor fantasmatică, temperat confesivă/biografistă, la interferența unei lumi revolute cu elemente și mesaje developând intruziunea tot mai agresivă a tehnicii/tehnologiilor de ultimă epocă.

Doar câteva mostre, la întâmplare: „gustul curcubeului//din balta de benzină”; „o muscă ce linge ochiul câinelui mort//cocktailul de serotonină electrică//fisionează mecanismul defensiv//păsările migratoare închid ruptura din cer”; „scuterul abandonat lângă șoseaua din pustiu”; „stația de confort//la capătul gropii de gunoi” sau: „suferința nu e o trăire exclusiv umană//tremură//din toate șuruburile garniturile niturile cablurile porțile logice biții” ș.a., ș.a. Poate, de aici, și nevoia de mărturisire a unei ars poetica, vag depresivă, decodând, în câteva frânturi de versuri, o definire a propriei poezii: „un cocktail de tristețe” sau: „o bucată de sine//rămas suspendat în universul intern”. Atelier de reparații umane propune, în spațiul liricii tinere actuale, nu doar un nou nume alături de multe altele, ci, în primul rând, un debut, i-aș zice mai mult decât promițător, sub auspiciile poeziei autentice. În virtutea acestor premise, evoluția, parcursul poetic viitor ale Izabelei Radosevici merită, în continuare, urmărite cu întreaga atenție.

— Eugen Bunaru