Cand vesnicia pogoara pe pamant

Unii cred ca lumea Bisericii este lipsita de bucurie, obositoare, plicticoasa, buna pentru batrani si mai ales batrane care isi petrec aici timpul in asteptarea sfarsitului. Nu, ea este un teritoriu extrem de viu si de dinamic al frumusetii. Un teritoriu al tineretii fara batranete.

Poezia, muzica, imaginile zugravite, dansul liturgic, toate sunt luate intru tandra si maiastra, fascinanta intalnire si insotire cu Dumnezeu. Un loc al descoperirii de sine prin frumusete. Un loc al intalnirii cu Dumnezeu, dar si al intalnirii cu celalalt si, nu in ultimul rand, al intalnirii cu sine. Iar sarbatorile sunt rastimpuri privilegiate ale acestor intalniri-insotiri.

S-ar cuveni ca intalnirile noastre, la diferite niveluri, de la ceaiul sau vinul baut in tihna cu un prieten pana la orice sobor bisericesc sau lumesc, de mai mici sau mai mari dimensiuni, sa devina sarbatori celor ce iau parte la ele. Pe urma, Iubirea, Prietenia, Poesia, Frumusetea se cer a fi potrivit traite ca sarbatori ale spiritului si ale duhului, ca schimbare de ritm, ca saltare de inima, ca intensificare a respirarii, pana la taierea ei prin emotia indusa.