Cantecul Fortunei. Saga familiei Rizzoli

Tot în această perioadă, familia Rizzoli preia conducerea clubului AC Milan, marcând una dintre cele mai glorioase etape din istoria sa, care culminează în 1963 cu câștigarea Cupei Campionilor Europeni - o premieră pentru o echipă italiană. Împletind destinul familiei Rizzoli cu transformările sociale, economice și culturale ale Italiei de-a lungul secolului XX, Chiara Bianchi construiește în aceste pagini o frescă vibrantă a unei epoci și portretul unei dinastii care a lăsat o amprentă profundă asupra istoriei Italiei. Rezultatul este o lectură captivantă și emoționantă, care depășește granițele unei simple biografii și oferă o perspectivă amplă asupra ambiției, succesului, iubirii și fragilității umane.

Chiara Bianchi s-a născut în orașul portuar Taranto, situat în sudul Italiei, pe coasta Mării Ionice. Are o diplomă în Litere și o specializare în Muzicologie. Locuiește la Berlin, unde lucrează ca editor freelancer, colaborând cu diverse reviste și bloguri culturale. Primul său roman, Cântecul Fortunei (2024), a câștigat Premiul BPER Armonia, Premiul pentru Literatură de Afaceri și Premiul Massarosa, dar și o serie de aprecieri pozitive din partea unor publicații prestigioase precum: Vanity Fair care îl numește „Un roman extraordinar” sau Corriere della Sera care scrie despre el că este: „O poveste aproape centenară despre evenimente private și publice, care urmărește parcursul unei vieți de succes în Italia secolului trecut.” Cu Angelo Rizzoli, fiul Giudittei Tamburini, portăreasă și călcătoreasă de meserie, facem cunoștință în februarie 1897, când acesta pășește pentru prima oară în incinta Institutului Martinitt, instituția care avea să-i devină casă până la împlinirea vârstei de 18 ani, când își va începe drumul independent în viață.

Angiulin poartă niște pantaloni peticiți, mult prea mari pentru el, pantofi de adult care îl obligă să meargă „ca o rață”, în timp ce capul lui arată „ca o bucată de șvaițer”, în care porțiuni rase se amestecă cu șuvițe lungi de păr. Aici numele nu este atât de important. Mai important este numărul pe care îl primește: 412, care îi va fi brodat pe cămăși, pe șosete, pe chiloți, pe absolut tot.

Deși este doar un copil speriat și flămând, în Angiulin se pot întrezări încă de pe acum mugurii bărbatului de succes care va deveni. Astfel, el nu se lasă intimidat de marea schimbare din viața lui, și vede în spatele rigorilor instituției ceva ce până atunci îi lipsise: siguranța unei mese zilnice și șansa de a primi o educație. În plus, în scurt timp ajunge să se descurce atât de bine în noul mediu, încât reușește să strângă și mici „cadouri” pentru mama și surorile lui, pe care li le oferă atunci când are voie să meargă în vizită.

Este vorba despre niște ouă pe care ele le vor decoji „de parcă ar fi niște bomboane, cu ochii plini de fericire.” Încă din copilărie, Angelo se remarcă prin ambiție, inteligență și printr-o capacitate rară de a visa dincolo de limitele pe care realitatea pare să i le impună. În timp ce privește lumea elegantă care se adună în fața Scalei din Milano, el își permite să spere la o viață diferită: Angelo ocolește puțin și ajunge în fața teatrului Scala. Este un obicei pe care și l-a cultivat de-a lungul anilor și pe care îl ține doar pentru el: se reazemă de un stâlp și privește cum se opresc trăsurile trase de cai puternici.

În clipa în care o iau iar din loc, de sub copite țâșnesc scântei care îl vrăjesc. Urmărește cu privirea doamnele elegante, împodobite cu bijuterii și îmbrăcate în blănuri de hermină, însoțite de domni distinși și eleganți, și spune în șoaptă, pentru sine: „Rizzolino, haide, cine știe, poate așa vei fi și tu, într-o zi... Această capacitate de a visa și de a transforma visurile în obiective concrete îl va însoți întreaga viață.

După mai multe încercări și dezamăgiri, Angelo descoperă lumea tiparului, care îl fascinează instantaneu și îi oferă direcția pe care o căuta. În vara anului 1906, când Angelo părăsește Institutul Martinitt după nouă ani în care s-a remarcat prin rezultate bune, muncă și perseverență, el se arată nemulțumit de statutul de angajat și visează să își deschidă propria afacere. Astfel, aflându-se în vizită la sora lui, îi mărturisește acesteia că nu își mai dorește să muncească pentru alții: - După părerea ta, ar fi o nebunie să încep ceva pe cont propriu? o întreabă.

Antonietta suspină, în timp ce-i toarnă cu grijă cafeaua în ceașcă. - Ce ai vrea să faci, Angiulin? Ai 17 ani! - Nu mai vreau stăpâni. Nu mai vreau, spune el strângând pumnul. Ambițios și încrezător în forțele sale, cumpără pe credit două prese tipografice, îl convin.