Casa țăranului român

Casa de locuit si curtea romaneasca au fost expresia aceluiasi spirit de armonie si de gratie, al aceluiasi spirit de sinteza intre practicitate si intre deschiderea spre orizontul de taina al existentei. Habitatul romanesc e un habitat in realitate si poezie, ca si portul romanesc; romanul se imbraca si locuieste in poezie fara a parasi realitatea. lar poezia reveleaza viata lui interioara in orizontul de taina al existentei si o proiecteaza in realitatea exterioara. E o poezie care nu se instraineaza de realitate, ci o transfigureaza, adancindu-i dimensiunile. inca stalpii care imprejmuiesc portile de la intrarea in curte, prin motivele incrustate in ei, imbie nu numai intr-un spatiu gospodaresc ci si intr-un spatiu de poezie.

Curtea e imprejmuita, dar nu ermetic izolata. Ea e deschisa vietii de pe ulita satului. In deosebi, de pe prispa, vietuitorii casei privesc la ceea ce se intampla pe ulita, in vreme ce trecatorii ii vad pe acestia si comunica cu ei. Prispa, sprijinita si ea pe stalpi de lemn sculptati, mentine deschiderea casei spre sat, ofera prilejul de contacte usoare, de convorbiri cu cei de pe ulita.

Membrii familiei nu sunt izolati in orizontul lor exclusiv, in grijile lor, in tristetile lor din timpul nu risca sa cada in disperari, ci sunt sustinuti continuu de tot satul; ei nu se dezintereseaza de viata celorlalti oameni din sat, ci si-aduc continuu contributia lor de sfat, de incurajare.

— Pr. Dumitru Staniloae