Chipurile omului

Marius Marian a trecut printr-o criza a interioritatii, marcata de un soi de patos sarcastic si ironic. A suportat cu un stoicism sincretic textualismul, mitologia derizoriului, a epurat fantezismul, alegoric si livresc, de orice anecdota filosofica, de orice sobrietate erudita, de orice seductie a himerelor. Dimpotriva, harul poetic si-a continuat aventura existentiala intr-un ritm aproape trepidant, tradus intr-un discurs continuu, doar aparent uniform, caci demersul a deliberat (auto)ironic, inca inradacinat in poetizarea lumii ca o totalitate ce-si asteapta renasterea etica, estetica, politica, sociala, economica, filosofica, inclusiv scripturala si centrata - ca la A.E.

Baconsky - pe meditatia asupra principiului unificator al existentei care ramane, in orice epoca, dragostea: Intre inceput si sfarsit, s-ar putea ca numai dragostea sa insemne ceva (Arcuirea luminii peste vaz): Acesta insa isi vede periclitata perenitatea, cand componenta negativa, propensiunea spre negativism, ii devoaleaza poetului partea hada a realitatii.

— Ion Popescu-Bradiceni