Ciuleandra

Au urmat romane precum Pădurea spânzuraților, Ciuleandra și Răscoala, prin care Rebreanu a construit personaje puternice și a explorat teme precum obsesia, iubirea, conflictul social, vinovăția și drama interioară. Implicat activ în viața culturală, a condus Teatrul Național din București și a fost președintele Societății Scriitorilor Români. A devenit membru titular al Academiei Române în 1939.

A murit în 1944, la Valea Mare, lăsând în urmă o operă care a contribuit decisiv la maturizarea romanului românesc. Ciuleandra urmărește degradarea psihică a lui Puiu Faranga după uciderea soției sale, explorând conflictul dintre ereditate, vinovăție și nebunie. Prin analiza profundă a conștiinței protagonistului, Liviu Rebreanu evidențiază efectele psihologice ale crimei și destrămarea treptată a echilibrului său mintal.

George Călinescu rezumă în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” drama din Ciuleandra astfel: Puiu Faranga e odrasla unui boier de viță veche, purtând în sângele său oboseala generațiilor trecute. Familia lui Faranga, tatăl, mătușa, e înfățișată în linii naiv încărcate (protocol, vorbirea limbii franceze, politeță exagerată) și probabil nu intențional, ci din lipsa unei percepții adecvate. Puiu se naște cu instincte criminale, repetând oarecum cazul lui Lantier din La bête humaine de Zola.

Ca să primenească sângele familiei, Faranga tatăl a cules de la țară o fată sănătoasă, Mădălina, pe care a crescut-o aristocratic în vederea căsătoriei cu Puiu. Însă Puiu o sugrumă fără motiv. Familia îl internează într-un sanatoriu, sperând să obțină din complezență un certificat de iresponsabilitate.

Însă Puiu este chiar un nebun. Materia romanului o formează această trecere treptată de la logica aparent normală la conduita și ținuta demențială. Așadar, Ciuleandra este drama lui Puiu Faranga, un tânăr provenit dintr-o familie aristocratică, care își ucide soția, pe Mădălina, fără un motiv aparent.

Pentru a-l feri de consecințele juridice ale faptei, tatăl său îl internează într-un sanatoriu, sperând ca acesta să fie declarat iresponsabil. Izolarea și observația medicală declanșează însă rememorarea trecutului, a relației cu Mădălina și a împrejurărilor crimei. Sub supravegherea doctorului Ursu, Puiu ajunge treptat să-și dezvăluie conflictele interioare, obsesiile și pulsiunile reprimate, iar procesul de investigare psihologică surprinde degradarea progresivă a echilibrului său mintal, până la transformarea sa într-un caz de nebunie evidentă.

Titlul romanului, Ciuleandra, face trimitere la un dans popular din Muntenia, caracterizat printr-un ritm alert și progresiv, alegerea sa având o puternică valoare simbolică. În timpul dansului, participanții se lasă cuprinși de o stare de exaltare, abandonându-se ritmului și trăind experiența până la limita rezistenței fizice și psihice. Prin dinamica sa amețitoare, Ciuleandra devine un simbol al pierderii controlului, al pasiunii dezlănțuite și al alunecării treptate spre nebunie.

Astfel, titlul anticipează drama psihologică a protagonistului și sugerează degradarea sa mintală. Iată cum este descris dansul de Puiu Faranga, într-o discuție cu doctorul Ursu: Ei bine, doctore, cine n-a văzut Ciuleandra nu-și poate închipui ce înseamnă beția dansului! (Se aprinse. Ochii îi luceau într-un zâmbet fierbinte.) Pornește ca o horă oarecare, foarte lent, foarte cumpătat. Jucătorii se adună, se înșiră, se îmbină, probabil după simpatii, ori la întâmplare, indiferent.

Pe urmă, când se pare că oamenii s-au încins puțin, muzica prinde a se agita și a se iuți. Ritmul jocului accelerează, firește. Jucătorii, cuprinși de după mijloc, formează un zid compact de corpuri care se mlădie, se îndoaie, se răsucește și tresaltă cum poruncesc lăutarii. Cu cât se aprind mai tare jucătorii, cu atât și muzica se ațâță, devine mai zvăpăiată, mai sălbatică.

Picioarele flăcăilor scapără vijelios, schițează figuri de tropote, sărituri de spaimă, zvâcniri de veselie. Apoi deodată, cu toții, cu pașii săltați și foarte iuți, pornesc într-un vârtej. Zidul viu se avântă când încoace, când încolo, lăutarii pișcă vehement strunele însă înăsprind și ascuțind sunetele cu câte un chiot din gură, la care încearcă să răspundă altul, din toiul jucătorilor, curmat însă și înghițit de năvala ritmului. Acuma șirul, tot încovoindu-se și strângându-se, ca.