Dejunul pe iarba

Aceasta carte (Dejunul pe iarba) pare scrisa intr-un interval de timp mai scurt chiar decat acela in care se poate citi. Impresia nu vine din dificultatea relativa a lecturii, ci din dezinvoltura cu care autorul isi rosteste discursul. Relatarea fragmentara, schimbarea repetata a unghiului de vedere si a ritmului, juxtapunerile nesfarsite de fraze, suspensiile numeroase, toate acestea marturisesc dorinta de a capta un flux vital si de a urmari sinuozitatile lui imprevizibile.

Preocuparile de „compozitie” sunt aparent parasite. Autorul intervine chiar la un moment dat, in cursul actiunii, pentru a expune alte posibilitati de solutionare aici, in afara celei pe care el insusi a adoptat-o. Este aici „desigur” jovialitate gratuita de creator si prilej de discreditare a „frumoaselor carti de altadata”, dar si o sugestie mai subtila a faptului ca „forma” actuala e numai o varianta printre atatea altele care i-ar fi stat in putinta.

Sorin Titel face totul pentru a arata ca... nu face nimic in ce priveste decupajul reprezentarilor sale si ca acestea i se impun in singurul mod care nu le denatureaza. Demonstratie superflua de sinceritate artistica! Autorul greseste atunci cand incearca sa adauge prozelor sale un plus de naturalete sau de semnificatie.