Dialog epistolar cu Nae Antonescu

Istoria epistolei este lunga, daca am exemplifica-o cu Scrisorile catre Luciliu ale lui Seneca, avand sensul lor moral-filosofic. Ramanand pe aceeasi linie tematica, ajungem pana la Descartes si Leibniz. Fiecare epoca, din antichitate pana in prezent, si-a pus amprenta pe stilul epistolar.

In functie de adresant, scrisorile difera tematic si ca modalitate a discursului chiar si la acelasi autor. Ciclul Scrisorilor catre cei de-acasa al lui Emil Cioran s-a nascut din dorinta de a-i informa pe cei dragi cat mai precis, autorul aruncand o lumina asupra propriei activitati, dar si asupra epocii in care traiau membrii familiei in plin socialism romanesc. El se deosebeste radical de corespondenta lui Emil Cioran cu prietenii de idei, precum Constantin Noica, Bucur Tincu, Arsavir Acterian si alti cativa, dialogul lor confesiv dobandind o inaltime atitudinala metafizica.

In dialogul sau cu Alina Diaconu, publicista argentiniana de origine romana poposita la Paris in 1985, Emil Cioran opina: Sunt unele afirmatii pe care le faci in singuratate, ca si cum ai fi Dumnezeu. Scrisul este un act de megalomanie. Il faci ca si cum ti-ai scrie testamentul. Si atunci, evident ca intr-un sens absolut, este tot atat de absurd ca si a respira.

Cand scrii, te afli singur cu tine insuti, nu gandesti la consecinte, nici la ceilalti. Ca si cum ai sta singur in fata Neantului. Emil Cioran prinsese misterul confesiunii prin cuvant, care atinge o culminatie sacra, definita de el ca taina dumnezeiasca.

Exista in lume maniere diferite de a concepe un dialog epistolar. In zilele noastre, in mod uzual, te asezi in fata foii albe ori la computer cand ai de transmis un mesaj important pentru corespondentul tau. De cele mai multe ori consemnezi intamplari si evenimente recente ori anunti unele viitoare, daca nu cumva scopul pragmatic al initiativei este cel de a transmite sfaturi practice.

Asadar, ramai in plina realitate. Oricum, in functie de target, dai sau nu importanta si formei in care te exprimi. Dar tocmai in asemenea situatii, razbate din formulari cate ceva din caracterul autorului, umorul ori lipsa lui, placerea unor formulari sensibile, modul cum te raportezi la realitate.

La polul opus, unii autori epistolari elaboreaza indelung enuntul pe o ciorna si, doar cand sunt cu adevarat multumiti, transcriu pe curat scrisoarea care va pleca spre adresant. De ce un asemenea efort? Pentru ca, in aceasta acceptie, scopul eseului conversational este cel de a impresiona pe partenerul de dialog epistolar, fie prin cultura pe care tine sa o etaleze ori ca sa lase impresia de om inteligent, sclipitor, din teama ca, in fapt, nu este tocmai asa.

In asemenea gen epistolar elaborat cu minutie, chiar si enunturile sunt concepute eseistic. Ele abunda in citate din autorii preferati ori pot contine versuri de iubire, cand se doreste a se demonstra o afectiune pentru cel ce va primi scrisoarea. Efectul este cautat si pentru ca argumentele sa convinga, de cele mai multe ori marturisirile se fac cu o anumita teatralitate, izvorand dintr-un joc actoricesc ad-hoc.

Dialogul epistolar devine instrumentul implinirii unui scop, mai mult sau mai putin nobil, practic ori distractiv, dens in idei sau superfluu. Pana la urma, esentiala este valoarea documentara a textelor epistolare, in care uneori sunt consemnate situatii ce scapa studiilor si articolelor de presa. Culoarul de transmitere epistolara este altul, mai intim, mai familiar.

Una este sa citesti poeziile de dragoste ale lui Eminescu si alta sa parcurgi corespondenta poetului cu Veronica Micle. Niciun alt poet roman nu a reusit sa atinga in corespondenta sa cu femeia adorata o tensiune a trairii ce are forta poematizanta, ca Radu Stanca adresandu-i-se lui Doti. Toata corespondenta junimistilor, publicata intre 1931 si 1946 de I.E.

Toroutiu si Gh. Cardos in 13 volume ilustreaza caleidoscopic personalitati variate, relatiile dintre scriitori, aspecte ale vietii literare, sociale si politice, drept care sunt cercetate si astazi pentru adevarul de viata pe care il cuprind. Corespondenta dintre Lucian Blaga si Vasile Bancila, cel care publicase la Cluj in 1938 valorosul studiu Lucian Blaga, energie romaneasca, se cifreaza la peste 160 de piese, dar, in timp ce Bancila elabora in ciorna scrisori eseistice ample, Lucian Blaga raspunde concis, fara sa iasa din cercul preocuparilor pentru propriul sau destin de creator, unul cu vocatii paralele, dovedind geniu nu numai ca poet, ci, in egala masura, si ca filosof sau ca dramaturg.

Un laitmotiv al corespondentei noastre era cel al programatelor descinderi ale lui Nae la Sibiu. In iarna anului 1980 aparuse un obiectiv in plus, anume Paltinisul, unde il vizitam pe Constantin Noica: Cand te repezi la Sibiu sa urcam si pana la Noica in Paltinis? Iti promit sa fie o vizita infinit mai fructuoasa si lucida decat cea facuta lui Marin Preda.” Trimiterea se facea la proiectul meu de a-l intervieva pe autorul Morometilor, proiect in care Nae s-a oferit sa ma ajute, insotindu-ma la Editura Cartea Romaneasca din Bucuresti, unde scriitorul ne invitase cu tot entuziasmul, afland ca-si va r.