Dictionar enciclopedic Mihai Eminescu

E interesant, cititi-l, ma indemna el), am observat, zic, ca, in cazul lui, catedrala pe care o incepuse deja si voia s-o duca pana la acoperis, se cheama Eminescu. Nu este, remarc, tema lui unica de studiu, dar este in mod evident tema lui prioritara. A scris mult despre Eminescu, indeosebi despre Eminescu ca poet al fiintei, un concept care vine, prin Noi-ca, de la existentialistii europeni din ramura germana.

Acum strange toate cunostintele, descoperirile, analizele sale critice intr-un Dictionar enciclopedic Eminescu, reluand, daca inteleg bine lucrurile, proiectul lui G. Calinescu si sintetizand ceea ce au descoperit, dupa momentul G. Calinescu-Perpessicius-Vianu, eminescologii mai noi. Este un proiect important pentru cultura romana, un proiect ambitios, un proiect pe care l-au inceput si alti critici literari si, dintr-un motiv sau altul, l-au abandonat. Intelectualul roman lucreaza, de regula, cu fragmente, se pregateste cu mare agitatie pentru cursa de o suta de metri si, de multe ori, se plictiseste inainte de a incepe...

Rareori se aventureaza in cursele lungi, de fond, acelea care cer tarie de caracter, rabdare, antrenament feroce si, evident, vocatia marilor constructii. Mie, unuia, imi plac si fragmentaristii, de genul stralucitorului existentialist Cioran (un spirit al sintezei), imi plac, totodata, si marii arhitecti in critica si istoria literara, marii vizionari, spirite ale amplitudinii in ale totalitatii, oamenii care gandesc intregul, nu numai fragmentul, ca Mircea Eliade. Ei au devenit indezirabili in epoca structuralismului, dar au revenit in forta dupa ce dictatura structuralista (cum i-a zis Roland Barthes, unul dintre fondatorii ei in literatura) s-a incheiat.