Etnofrumosul sau Cazul Marie

Frumosul este o categorie fundamentala in gandirea si existenta colectivitatilor traditionale. Asociat cu binele si cu adevarul, care in oralitate inseamna lege, subordoneaza orice tip de activitate posibila, de la simplul ceremonial cotidian al formulei de binete si de salut, la marile ritualuri comunitare; de la indemanarea cu care ceramistul aseaza culori pastelate si simboluri subtile pe suprafata de argila, la interesul omului de a-si impodobi casa cu obiecte de arta ce tin de esteticul civilizatiei rurale; de la grija rostirii alese (in imprejurari obisnuite, mundane, ca si in forme poetice, in poezie, in proza, in specii cultice) la spiritul riguros si exact care patrunde in judecatile de valoare. Frumosul categorial a gasit in sateanul de altadata un teoretician demn de invidiat.

El a formulat cateva sentinte simple si precise, de tipul Nu-i frumos ce-i frumos, ci-i frumos ce-mi place mie, pe care le-a institutionalizat, adica a facut sa fie acceptate de intreaga obste, si le-a experimentat in practica artistica, precum si in viata de zi cu zi. Legatura dintre teorie si arta s-a pastrat permanent, una verificand-o pe cealalta. Omul s-a inconjurat de forme frumoase pentru ca traiul sa-i fie placut, bine randuit si adevarat Cine priveste un interior taranesc apartinand traditiei clasice, cu aranjamente specifice de forme, de culori si de simboluri, sau o locuinta cu acareturi plasate in decor natural poate afirma linistit ca estetica ambientala s-a nascut la sat.

Oraseanul a inventat sintagma estetica ambientala recent, abia dupa ce si-a dat seama de realitatea ei si in masura in care se integreaza in ea in chip conventional, artificial; pe cata vreme sateanul avea constiinta ca se instalase de multa vreme intr-un asemenea spatiu al frumosului, construit in chip natural.

— Petru Ursache