Fata din copaci

La nivelul referential de ansamblu, cel social si politic, romanul Anei Ludusan instituie un schizoidism comportamental aproape tragic, prezentand personaje scindate intre o valoare pe care ele o resimt ca fiind absoluta - profesionalismul, vocatia in cazul Stelei, al tatalui ei si al catorva oameni intalniti pe parcurs - si circumstantele socio-politice romanesti, inevitabil relativizante, indiferent de sistem, care tind s-o erodeze. Fiind un roman intelectualizant, cu trimiteri livresti atent selectate, pana pe un palier unde se intalnesc Orwell, Bulgakov si Milan Kundera, poate ca n-ar fi exagerat daca am duce ecuatia mai departe, sugerand faptul ca Fata din copaci vorbeste, de fapt, despre lipsa de sansa a valorii absolute in contextul unor circumstantializari inevitabil relativiste.

Construit pe logica proiectiilor autobiografice semi-fictionalizate, Ana Ludusan propune un personaj aflat in contrapondere pragmatica, eficientizata profesional, cu cei doi idealisti din alt roman al ei, intitulat Prostii. Tehnica romanesca se muleaza perfect pe intentia semantica, manuscrisul fiind conceput, in chip marturisit, ca un roman spart, fractalic, care nu evolueaza liniar, ci se compune din retroproiectii si notatii convergente, sosite in gandurile protagonistei si ale naratoarei din varii directii.

— Stefan Borbely