Glontul de lumina

Nu știam că până și ochiul pineal are pleoapă. Despre al treilea ochi scrie Stela Iorga acutele ei poeme, despre ochiul cu care se vede dincolo și de aceea l-am pierdut, despre ochiul care reglează somnul, dar care, până și el, are pleoapa care-i întrerupe accesul continuu la lumină. Cuvintele ei curg „ca rășina pe scoarța copacului”, în niște poeme grele, pline de tragism și apăsarea singurătății.

Asemenea albinei „care-și mănâncă din sinea ei pentru a clădi fagurele”, poeta digeră mierea amară a cuvintelor (imagine apocaliptică) de acolo, din singurătatea din spatele pleoapei, pentru a ivi aceste poeme de o frumusețe stranie. „Și mintea se luminează de-o altfel de lumină” în această solemnitate a rostirii cioplite parcă. Până la un hieratism din care te scoate șocul „balelor de molii / care trec / peste sufletul meu”.

Cârtiță și kintsugi (Doamne, cum se iluzionează orice poet că-și poate lipi cioburile de suflet cu fir de aur!) poetul bea dintr-un potir reconstituit. Spart de existență. „Și durerea aceasta neisprăvită este chiar stela”, spune concluziv într-un volum de o forță teribilă a imaginii.

— Christian Crăciun