Impromptu concertant

Fara numar de opus, acest Impromptu concertant, cu o durata de 5 minute, scris in 1903, se aseaza stilistic intr-o etapa oarecum mai evoluata, in comparatie cu celelalte piese ale emisiunii de fata. Asta nu inseamna ca ar fi superioara celorlalte compozitii si, in special, el nu atinge gradul de concentrare a substantei pe care il intalnim in Sonata op. 6. Piesa este ceea ce anunta titlul: un impromptu, o pagina neconstransa, parand pe alocuri direct o improvizatie, bineinteles o improvizatie la nivel enescian, si purtandu-ne gandul catre momente ulterioare din productia compozitorului.

De pilda: catre Sonata Torso din 1911, sau chiar inspre atmosfera dezlantuit romantica, a Simfoniei a II-a. Bineinteles, simple sugestii.

Forma lucrarii, destul de ciudata, se prezinta ca o expozitie de forma-sonata. Intalnim: o prima suprafata tematica extrem de expansiva; o punte; o a doua suprafata, mai calma, dar mai ferm conturata; si din nou punte, catre ceva ce ar putea fi dezvoltare. Care insa nu vine. Ne intampina doar sunetele concluzive; e ca si cum compozitorul s-ar fi razgandit pe drum si ar fi decis sa lase, ca piesa independenta, o simpla expozitie de sonata. Pariul estetic a reusit, caci farmecul acestei pagini de muzica este irezistibil.

— Pascal Bentoiu