In palaria tatalui meu

De cele mai multe ori, poetul emite enunțuri, configurând un puzzle fără desen, cu aspecte disparate în simultaneitate. Acestea depășesc limitele mediocrei rațiuni, ieșind în absurd. Or, Eugen Ionescu ne învață că absurdul ne pune serios pe gânduri. Poetul destructurează lumea formală, decupează crâmpeie, porțiuni, apoi reconstruiește, alăturându-le după criterii proprii, învățându-ne un nou limbaj.

Realitatea lui Vidican este de o varietate fără limite, aflată mereu în mișcare, permutând termenii între ei, realizând adevărate paradigme lirice, într-un univers liric variabil în curgerea lui, există și elemente constante, anumiți termeni, simboluri, laitmotive. Amintit repetat, alfabetul Braille ne sugerează că metoda scriitorului este de transfer în alt cod, așa cum se întâmplă cu nevăzătorii care atribuie noi competențe limbajului, provocând o rivalitate între spus și nespus (care este un alt fel de spus), între văzut și nevăzut (care este...). Orice poate intra în poezie, toate cuvintele, toate imaginile, toate ideile, pentru că totul are vocație lirică, adică orfică.

Unele versuri sunt aforistice, altele metaforice, altele emit aserțiuni morale, altele comentează viața publică, altele recurg la memorie, altele desemantizează, pur și simplu, mesajul, derulându-se sincopat, fragmentat, într-un orizont sisific, spre nesfârșit. Gheorghe Vidican este un poet special, aparte în lirica de azi, cu un aflux de imaginar impresionant, descoperind neobosit, cu voluptate, noi posibilități estetice ale unei limbi eliberate de canoanele coerenței.

— Paul Aretzu