În război

Ziua de 11/23 aprilie a anului 1877 era o zi ca toate celelalte, cu nouri pe o parte a cerului, cu soare pe alta, si n-ar fi avut darul sa scoata pe ulite atita lume, daca linistitii cetateni ai capitalei nu ar fi fost turburati de zgomotul asurzitor al vinzatorilor de jurnale, care, alergind ca niste scapati din balamuc, strigau cit le lua gura: Romania libera de miine, cu trecerea rusilor! De la trecerea Dunarii cu atita inlesnire, generalul Nepokoiciski, seful marelui stat-major rusesc, nu mai visa decit Constantinopoli. Armata romana, ramasa pe malul sting, nu mai era bagata in seama: ea isi implinise rolul, cu bombardarile cetatilor turcesti, cind cu formarea podului de la Zimnicea si cu distrugerea cimpului de la Rahova.

Rusii se socoteau destul de puternici ca sa mearga inainte singuri; de aceea, cind guvernul roman, preocupat de soarta tarei si a ostirei, intrebase pe guvernul rus despre gindurile sale viitoare, primise de la printul Gorciacoff, raspunsul semet ca armata imparateasca se simte in stare de a birui ea singura pe dusman; ca, daca oastea romana vrea sa treaca si ea Dunarea, s-o faca pe propria sa raspundere si cu conditia de a se supune comandamentului rus, pierzindu-si astfel unitatea de comanda si fiinta sa morala aparte. [...] Rusii fusesera batuti in doua rinduri, inaintea Plevnei, la 8 iulie, sub generalul Schilder-Schuldner, si la 18 iulie, sub generalul Krudener. Aceasta armata (romana), dispretuita cu putin timp inainte, devenea deodata limanul de mintuire al oastelor imparatesti. Atunci, lua condeiul marele duce Nicolae, generalissimul armatelor rusesti, si scrise domnitorului acea faimoasa depese, in care se zicea intre altele: Treci Dunarea unde vei voi;.

Ne zdrobesc turcii.