în zori ca după un sfârșit de lume

Au trecut 12 ani de la ultimul volum al lui Emanuel Guralivu, care a ramas in esenta tot un boxer cu pumnii fragili. Numai ca acum poetul revine complet matur, capabil sa-si transforme vulnerabilitatea in tactica de investigare analitica a sinelui si a lumii. Nu cred ca exista, de la Mircea Ivanescu incoace, poet care sa fi transformat mai convingator discretia in principiu creator.

In loc de retorism - lapidaritate si estetizare, in loc de lozinci si prefabricate ideologice - fuga punitiva, a la Thoreau, in simplitatea frusta si profunda a naturii, in loc de emfaza si consemnare denotativa a banalitatii vietii - ridicarea la exemplaritate si simbol, in loc de romgleza si limba de pal - un limbaj-sinteza, carnal si totodata estetizat. Poezia lui Emanuel Guralivu s-a esentializat, amintind, prin precizie si forta de sugestie, dar si prin acuitatea privirii care despica realitatea pana la nervuri, prin luciditate si, nu in ultimul rand, prin intransigenta taioasa a privirii intoarse catre sine (ca intr-un ritual de seppuku), de poezia nipona.

In zori ca dupa un sfarsit de lume mi se pare nu numai cea mai buna carte a autorului, ci si una care clasicizeaza douamiismul, selectand numai grauntele necesar din biografism, din minimalism, nu in ultimul rand din reactia subtila fata de falsitatea lumii contemporane si ridicand viziunile paradisiace, solipsiste, strafulgerarile de fericire domestica, dar si crizele, spaimele, nevrozele, la nivel de parabola apocaliptica.