Inimi cicatrizate

În romanele lui, suferința se manifestă ca situație-limită, cu acel accent definitiv, inevitabil, propriu în mod necesar ființei în întregul ei, peste individualități ce pot părea uneori că nu suferă. Fiindcă nu poate fi abolită, suferința nu este, la Blecher, combătută, ci integrată în ființa umană. Conștiința că lupta împotriva suferinței nu dă decât rezultate precare face parte aici din însuși textul literar, în care această suferință stăpânește imuabil.

În scrisul lui Max Blecher, suferința nu se reduce la o experiență biografică, ci e o structură fundamentală a ființei, inseparabilă de condiția existențială însăși. Personajele sale nu pot concepe un mod de a fi în afara durerii, întrucât aceasta nu le este exterioară, ci constitutivă: suferința devine mediul prin care ele se raportează la lume și la sine. În acest orizont, fericirea nu se înfățișează ca o realitate stabilă, ci ca un reflex transcendent, perceput întotdeauna prin filtrul durerii. Această integrare a suferinței în însăși textura existenței situează romanul Inimi cicatrizate în proximitatea fenomenologiei și a filosofiei existențialiste europene, legitimând apropierea prozei sale de stilistica acestei vârste a literaturii, reprezentată de Henri Bergson, Jean-Paul Sartre, Albert Camus sau Emil Cioran.

— Lucian Pricop

Oricât i s-ar împotrivi și oricât de străină ar resimți-o, personajele lui Blecher o consideră ca pe ceva ce le aparține. Mai autentice în nefericire decât în fericire, ele se văd din adâncul lor îndemnate să caute cu putere, în orice condiții - maxime ori minime -, fericirea. Dar, păstrându-se în existențialitate, ele străvăd fericirea prin ceața de neînlăturat a suferinței ca nesfârșită ispită transcendentă.

— I. Negoițescu