Integrarea României în sfera de influență sovietică (1944–1947). Perspective internaționale și locale

Pornind de la câteva întrebări esențiale – De ce a ajuns cel mai redus și dezorganizat partid comunist est-european de la finalul celui de-Al Doilea Război Mondial să se transforme, câteva decenii mai târziu, în partidul comunist est-european cu cel mai mare număr de membri? Cum a fost posibilă o astfel de contradicție? Și cum o putem aborda și înțelege, altfel decât prin clișeele dreptei intelectuale?

–, autorul încearcă să elucideze contextul politic extrem de complex și de volatil al României postbelice. „Nu putem descifra prezentul dacă nu știm decât să condamnăm trecutul, așa cum nu putem pătrunde trecutul dacă urmărim, conștient sau nu, să substituim condamnarea înțelegerii. Iată de ce sarcinile științifice pe care le avem când vine vorba de investigarea trecutului într-un context în care structura de clasă a interbelicului a dispărut de mult, dar inerția ideologică a perioadei mai puțin sunt cu atât mai mari.

Vechea structură de clasă nu mai există, dar vechea inerție ideologică interbelică a supraviețuit și s-a actualizat cum nu se poate mai bine, chiar după o jumătate de secol de socialism de stat care nu a făcut decât să o păstreze în amorțire, aceasta așteptând parcă momentul propice pentru a reveni în poziția discursivă privilegiată cu care a fost obișnuită – teafără, nevătămată și în pas cu vremurile. E cumva o lecție neasimilată aici sau o simplă speculație dialectică?” Emanuel Copilaș.