Intre ultimul tramvai si cel dintai

Petar Tchouhov nu aruncă în van cuvinte într-o incontinență verbală ieftină, ci esențializează cu răbdare trăirea sa intimă, ce e adesea o răbufnire a spiritului întru proverb, plimbată în lesa lejeră, dar ofertantă a haiku-ului, pe care-l iubește Muntele Vitoșa, admirat prin fereastra locuinței sale. Sentimentele le sunt împinse într-un fundal care nu înseamnă pasiune, ci o distilare a lor într-o trecere abia simțită în cuvânt. Dacă-l întrebi unde-o fi înțelepciunea unei halbe de bere, dacă a descoperit un mesaj în gulerul spumei, o să-ți spună că dacă ar fi vrut să fie medic, fiind în tagma gulerelor albe, încălecând marea aidoma spumei ei, atunci ar fi fost nevoit să uite de esența celui mai scurt vers al lui.

Lui Petar îi reușește, în poemele cel mai adesea zgârcite în versuri, să ne îmbogățească cu un sentiment al nostalgiei, în care zărim uneori melancolia, altădată tristețea, dar întotdeauna acel grăunte de înțelepciune, tare ca piatra, iute ca săgeata.