Irizari. Jurnal dintr-un labirint interior

Biologicește judecând, Emilia Amariei ar ține de optzecism. Legătura epistolară cu regretatul Aurel Dumitrașcu vine să întărească ideea, poeta însăși considerându-se, cu superbie, „mesager al unei generații”. E drept, cu rădăcini înfipte „în alte vremi”... În realitate, străină de paradigma optzecistă, ea cheamă „puiul de lumină (ca centru ființial) și, alungând ora stearpă, vrea - în brațele Cerului să izvodească poeme fierbinți, oferindu-ne „cea mai bună versiune” (a sa, firește), atingând dumnezeirea.

Aflând, adică, glasul iubirii, risipind cuvinte-lumină, așteptând „rândul întrupării; zămislind acum, cu febră recuperatoare și cu ochii la cer, poeme „dezbrăcate de tristeți, înstrunând un patriotism vibrant. Fiindcă poeta (care ne-a dat, prin Flavia, și un triptic românesc de ecou) ne avertizase: „Nu voi fi tăcere niciodată/ Ci soaptă din pământ reînviind, oferindu-ne, cu „dezmăț de metafore, „cuvinte de leac...

— Adrian Dinu Rachieru