Ithaca, mon amour

Roman conceptual, foarte bine condus, metanarativ pe alocuri, filosofic pe ansamblu, scris din perspectiva punctului unde se intersectează nostos-ul odiseic, „ușurătatea ființei” a lui Kundera și frisonul exilului etern al lui Ovidiu la Tomis. Un universitar și poet consacrat în centrul țării se mută cu postul în sud (orașul e recognoscibil prin toponimele sale), contrariindu-și cunoștințele și prietenii. Între cele două drumuri ale vieții, cel al regăsirii de sine și cel al impreciziilor stagnante, el îl alege, inerțial, pe acesta din urmă, erosul oferind doar un palid reflex al certitudinilor existențiale și artistice spre care aspiră.

De când îl cunosc (și a curs multă apă pe Someș de la prima noastră întâlnire în redacția Apostrofului), Ștefan Melancu mi s-a părut a fi, dacă nu chiar un exilat în inima Ardealului, măcar un om care-și caută mereu locul, fără să-l fi găsit vreodată. Protagonistul său ilustrează perfect acest complex al suspendării ființei în nedeterminare, pendulând între două lumi, al căror potențial de confort psihic e garantat nu de oameni, ci de patrupedele (câini, pisici) în care aceștia își proiectează tandrețea.

— Ștefan Borbely

Exilul la care se gândise în toamnă și pe care și-l asumase de bună voie părea a sta în aceeași ambiguitate a timpului din ultimele luni. Un hățiș, în cele din urmă, construit sau mai degrabă ivit, și nici nu mai are importanță cum, în chiar siajul de liniște pe care sperase că o va găsi odată cu venirea în Jiul de Târg. Odată cu o nouă realitate și un nou real de parcurs.