Jean Starobinski, plenitudinea posibilă

Asa cum Starobinski face din corp si mesajele lui o unitate de sens cu valoare totalizanta, tot astfel in cartea Angelei Martin referinta la emotie, perceptii si, implicit, la corp si la subiectivitate, vazute ca unitate a cunoasterii, preia miza critica si o duce in afara concurentei cu predecesori care au inchis teritoriul exegezei starobinskiene in cadrele genului. Avand o relatie de impregnare, in sensul malinowskian al termenului, si deci o cunoastere sensibila a operei criticului, autoarea urmeaza traseul viu al relatiei critice, asa cum este el descris de Starobinski, alegand postura in care se simte cel mai confortabil, aceea a libertatii de cititor in raport cu opera.

— Rodica Zane

Am scris aceste eseuri, incepand din anul 2014, cu senzatia ca raspund nu unor scrisori imaginare, ci unei temeinice afectiuni de fond care a sporit cu anii in armonie cu lecturile cartilor sale, dar si cu pasiunea pentru critica rasfranta asupra mea pe viu din cea mai proxima vecinatate. Ii ofer, asadar, cititorului o carte de critica si confesiune, cu speranta ca l-am lasat, in primul rand, pe maestru sa-i vorbeasca. In inepuizabila varietate interpretativa pe care o ofera - in elaborarea careia criticul comunica deopotriva cu operele si cu cititorul - se produce, in pofida oricarei stricte autovigilente, si o scurgere: o comunicare de sine.

Jean Starobinski o numeste tradare. Conotatia ei insa contrazice sensul tare al vocabulei, nefiind nicidecum negativa, caci pune in lumina efectul unei confruntari prodigioase intre limitele umanului si limitarile culturalului. Criticul nu se percepe distinct de critica sa, prin urmare, nu livreaza cu intentie o biografie personala de uz public. Se expune sau se ascunde privirii unui cititor in masura in care o face propria critica.

— Angela Martin