Jucăria mortului

Nu există un „mai departe” de linia atinsă în ordinara poezie extraordinară a lui Acosmei. E capătul. Poezia sa postepifanică (și nu pentru pifani), postjoyceană („epifaniile profane” ale lui Joyce, deși deturnate, încă funcționau într-un scenariu al „inspirației”, al „iluminării”), ne-a trecut în vârsta ultimă a poeticii lui.

Vom mai scrie și publica, desigur, poezii - poezii bune, vreau să precizez -, elegiace sau afurisite, vom experimenta, vom performa cu virtuozitate, ne vom angaja în numele binelui, al frumosului, al adevărului, vom fi rebeli cu sau fără cauză etc., vom afabula o „locuire poetică” salvatoare ori blestemată, însă, fie că ne dăm seama, fie că nu, Jucăria mortului ne așteaptă - deja de trei decenii - la capătul drumului. De la prima ediție ea continuă să ne intrige și să ne neliniștească, prefăcându-se că ne amuză cu bufonadele sale, și nu va înceta să o facă, deoarece nu este doar o excelentissimă carte de poezie, ci ultima carte a poeziei, un fel de sentință capitală, fără drept de apel.

— O. Nimigean