Juramant de ratacire

Intr-un fel, ii sunt recunoscatoare. Daca nu era el, sa-mi zica „Tu nici n-ai nevoie sa te pregatesti cu un profesor, ca sa intri, tu te-ai pregatit cu ma-ta si cu tac-tu gratis timp de doispe ani, o sa intri prima, iti fac aia si cununa de lauri inca de la admitere“, poate ca nu as fi avut curaj sa dau la teatru. Credeam ca nu sunt suficient de buna, ca talentul nu ajunge.

Dar el m-a facut, pentru prima data in viata, sa m-arunc cu capu-nainte. Ce-aveam sa pierd, un an pe bara, pana la urmatoarea admitere? Dar cati ani pierde un om, daca ar fi sa adunam momentele alea cretine in care-si risipeste timpul cu regretele? M-am dus si-am intrat. Acum, sunt o actrita imbunatatibila, daca e sa fim sinceri, insa, pentru ca in generatia mea e cam jale, sunt considerata o actrita foarte buna. Rahat. Mai e mult pana departe, in cazul in care apuc departele ala.

La prima vedere, Juramant de ratacire pare un bildungsroman. Numai ca devenirea stagneaza intr-un timp zero, transformandu-l, mai degraba, intr-un antibildungsroman. Caderea eroinei vine odata cu izgonirea din paradisul primei copilarii, iar asta o inchide intr-un sir de matrioska identice cu sine, avataruri ale aceleiasi dezradacinari.

— Nora Pavel