Kilometru zero al iubirii

Prezenta carte a lui Lazar Popescu propune doua discursuri indragostite rostite la o mare distanta temporala unul fata de celtalalt: poesiile - cum le zice el - din ciclul "Prinsoare pe fluturi" dateaza din 1987, iar cele din "Gramatica dragostei" sunt din 2016. Un interval de.aproape 30 de ani - iata! De fapt, sunt doua fatete ale aceluiasi discurs, sensibil diferite, caci, daca primul propune un complicat dans al seductiei in care senzatiile, emotiile, reflectiile de tot felul dau tarcoale, impresoara, ca intr-un asediu, literele si spatiile albe dintre ele, in cautarea cuvintelor care par a nu fi nicicand nici destul de precise, nici destul de incapatoare, nici maciar destule, o subtila simbolistica a vegetalului sugerand de minune aceasta fragilitate a limbajului in raport cu prea-plinul trairii, cel de-al doilea e un sincopat cantec de dragoste tarzie, primita ca un dar neasteptat de cei doi protagonisti, cu infrigurarea si rasfatul celor ce stiu ca nu mai au toata viata inainte;.

E aici o sigurarita a rostirii, o placere a jocului regizat, o simplitate indelung ravnita, in fine obtinuta, o dezinvoltura si o seninatate care integreaza firesc versuri din lirica olteneasca traditionala, ziceri autoironice si schimburi de replici sprintare.

Dar ceea ce mi se pare indescriptibil de frumos este un vers colosal din primul ciclu care il prevesteste cu totul neasteptat pe al doilea: miracolul e ca uninceput de visare a tarziului. Caci, in fond, departarea care apropie si apropierea care desparte dau farmec si consistenta iubirii...