Lacrimi de roua in dimineti umbrite

E lumea noastră, a anilor ce ne curg prin ridurile de pe tâmple. O oglindă strâmbă ne schimonosește sufletele, le suflecă asemenea mânecilor murdare, să ne lase doar iluzia unei mângâieri de soare pe o încheietură de gând dezgolită și speriată. Într-o clipă de luciditate vrei să îndrepți oglinda spre soarele dreptății, să faci loc luminii spre lumea ce te înconjoară.

Și puterea de a face asta poate îți va da curaj să treci peste umbrele dimineților. Rândurile romanului îți pot trezi în minte și suflet această putere, o pot scoate din conștiința care s-a ascuns parcă speriată, o pot limpezi în curcubeiele speranței. Trebuie doar să îți lași răgazul să-i citești cuvintele și, mai cu seamă, printre cuvinte, dincolo de sensurile lor explicite. Într-un răzor, la marginea aleii, ghiocei timizi își agață lacrimi de rouă sub pleoapele albe.

Vlad ridică ochii spre cer și caută picătura de albastru. Caută avid acea intrare a razei de speranță ce va putea pulveriza cristalul lacrimilor de rouă în curcubeie de lumină. Și lacrimile se vor prelinge spre pământul ce le-așteaptă. Apoi, prin rădăcini puternice pământul le va readuce la viață…

Un safir se ivește timid pe bolta înnegurată și speranța îi șoptește lui Vlad: Viața se pare că merge înainte.

Și asta pentru că viața trebuie să meargă mai departe.