Lasand totul in vant..

O carte nu-i un univers nou, ci un buchet de universuri intr-o agitatie continua, intr-un grozav puls si impuls de formare si destramare dupa cum scriitorul a patimit prin ele, dar o carte de poezie este si mai grea, caci cuvintele nu sunt, asa cum s-a crezut, parti vazute ale aisbergurilor ce la timpul si febrilitatea scriitorului erau un munte de gheata din care au cazut, iar acum, tu, ca cititor vezi doar bucati de gheata plutind.... O carte de poezie este povestea miilor de munti cu pesteri in care poetul si-a petrecut vesniciile supararii si inaltarii plutind sau destramandu-se cu iubita sa printre stalactite si stalagmite catre stele, cartea de poezie sunt muntii cei mari mangaiati de nori pufosi, plini de flori si pasari si fluturi si soapte si damf de clopote chemand universul.... cand a trecut el pe acolo si muntii plini de ciulini, de focuri si urlete, de gheturi si trasnete, de zmei si varcolaci cand treci tu sa vezi cu ochii tai cum a fost... Nu vezi ce-a vazut el, poetul, nu simti ce-a simtit el, poetul, nu te bucuri cu bucuria lui, nu mori cu mortile lui.... nu...

Poezia nu se intelege si de aceea nu se explica, ci doar, acela care poate, doar acela care poate, saruta orizonturile unde poetul a lacrimat de tristete sau de fericire. Si atunci putem sa mai citim poezie? Da. Iata cartea: Esti in casa ta, incalzita, cu tot confortul sufletesc ce ti l-ai agonisit si vine prietenul tau (cartea), in miez de noapte a lumii, si te cheama afara din tine, iar toate cizmele-ti sunt sparte pentru urgia lumii, toate hainele-ti sunt sfasiate ca sa iesi in potopul lumii.... si totusi o faci, iesi cu prietenul tau intr-o calatorie istovitoare intr-o alta gandire, cu alte repere, cu alte orizonturi cu alte pamanturi sub picioare, cu alti sori deasupra cu alte stele de sperante...