Lysistrata, dragostea mea

Trebuie sa spunem de la bun inceput ca cele mai multe personaje ale lui Matei Visniec se situeaza la incidenta dintre comic si tragic. Mai exact este vorba despre un tragic ce transpare dincolo de ras, dincolo de aparentul ridicol si inselatoarea gratuitate pe care aceste triste figuri par a le exprima.

— Bogdan Cretu

Membru proeminent al faimosului Cenaclu de Luni, nucleul de iradiere al postmodernitatii romanesti incipiente, Matei Visniec ilustra elocvent narativismul poetic al noului val si al noii paradigme literare, intr-o formula - pe de alta parte - de o frapanta originalitate. Exegetii dramaturgului vor putea constata ca universul volumelor de versuri se prelungeste in piese, in formulele lor simbolico-parabolice extinse. Exista in teatrul autorului nostru un miez poematic esential, descins direct din opera primului Visniec. Comentatorii atenti vor putea descoperi si continuitati narative, de situatii si de motive intre textele celor doi avatari, contaminarile extinzandu-se si asupra romancierului. In orice caz, o buna intelegere a dramaturgiei lui Matei Visniec impune cunoasterea operei poetului.

— Ion Bogdan Lefter

Lysistrata, dragostea mea a lui Matei Visniec te face uneori sa razi in hohote, alteori sa razi amar, uneori sa razi ca si cum ne e rasul tau, alteori doar sa surazi. Urci, etaj cu etaj, pe structura aceasta comica, iar acolo, in varf, privind spre abisul si spre intrebarile de dedesubt, te cuprinde nelinistea. Hohotele anterioare de ras par acum ecouri-rafala de mitraliera. In mod cert, vorbim despre o piesa de cursa lunga, cu un teribil potential scenic, cu partituri generoase pentru actori, cu noduri ce abia asteapta sa fie preluate si prelucrate de un regizor ludic si curajos, cu o axa de toata frumusetea intre Antichitatea lui Aristofan si Prezentul lui Visniec si, mai ales, cu un profil apasat de opera vie, actuala si necesara.

— Calin Ciobotari