Media aritmetică

E sfârșitul anilor ’40. Un fost sublocotenent de artilerie trăiește ascuns într-un pod, complet izolat, fiind căutat și de trupele ruse aflate în București, și de noua poliție politică. Dacă ar ieși de acolo un singur minut, și-ar pune viața în pericol și, foarte probabil, le-ar provoca destul de mult rău și tuturor celor pe care îi iubește.

Privește lumea de afară fie printr-o deschizătură îngustă din chepengul cel mare al podului, fie prin chepengul cel mic din acoperiș. În această temniță în care domnesc doar frigul, praful și încremenirea, singurul lucru pe care poate să-l facă este să scrie. E leacul lui. E un antidot împotriva disperării și a nebuniei.

Pune pe hârtie trăiri mai vechi și mai noi, asistă la un prezent mutilant, descrie întâmplări de pe frontul din vest și de pe frontul din est, își amintește fel și fel de povești din interbelicul bucureștean și din trecutul familiei, totul țesut pe urzeala unor cifre și numere care dau iluzia că absurdul lumii are un sens. „Îmi place nespus un pronume, noi, pentru că se referă la oameni, la tot felul de oameni, de la un cuplu de îndrăgostiți la un popor care iubește pastrama, de la un grup de colindători la niște liceeni încremeniți în fața unei vitrine cu rochii, de la un alai de nuntă la spectatorii pătimași din tribunele stadionului Venus și de la o petrecere în familie, să zicem de la o masă de Paști cu părinții și frații, la un batalion dintr-un regiment aflat în derivă.