Mic tratat de scriitura modala

A doua parte a secolului al XIX-lea marcheaza o ofensiva decisa a zonei modale de provenienta nationala (in primul rand folclorica, dar partial si religioasa), indreptata catre limbajul muzical al Romantismului, tot mai saturat de elementele cromatice ale unui tonalism care continua sa se „dilate”, prevestind „explozia” sa care va conduce catre atonalitate si apoi catre dodecafonie. Mugurii acestui modal national, cu adanci si temeinice radacini in culturile traditionale folclorice ale unor tari in care creatia populara era puternica, bine individualizata, putin sau deloc alterata de influenta muzicii culte tonale, se ivesc in prima jumatate a sec. XIX: Chopin, Glinka, Smetana, Liszt sunt cei care patrund primii intr-un tinut practic necunoscut pana atunci.

Le vor urma curand, in a doua jumatate a secolului XIX, Ceaikovski, Dvorak, Albeniz, Granados, dar mai ales Edvard Grieg si Modest Musorgski, compozitori care decid sa implice strategii de limbaj specifice modalului in discursul lor muzical (inca de provenienta tonala). Pasul cel mare, decisiv, ii apartine lui Debussy, cel care va imagina un limbaj muzical tono-modal, unde balanta celor doua concepte tehnico-estetice este practic in echilibru, intr-o foarte originala sinteza. Va urma marea, adevarata ofensiva pentru recucerirea modalului pierdut treptat prin secolele XV – XVII, un modal care insa va fi plasat pe un alt palier tehnic decat cel renascentist (sau cel romantic): Bartok, Stravinski, Enescu, Janacek, De Falla vor dezvolta un limbaj muzical mult mai evoluat tehnic decat acela al lui Guillaume de Machaut, marele polifonist modal al sec.

XIV.Interesant este faptul ca aceasta „tornada modala” abatuta asupra primei jumatati de sec. XX este eminamente componistica, teoretizarile lipsind aproape complet sau fiind de multe ori in zone conexe, nu pe fond, pe limbajul muzical propriu-zis. Preluand modelul lui Debussy, modalistii „neofolclorici” ai sec.