Nichita. Poetul ca și soldatul

Toti viseaza la gloria poetului. Dar cine ar accepta sa duca viata poetului? Cine ar vrea sa traiasca asa cum a trait el? Poezia inseamna autodistrugere. Hybris. Intensitate. Altfel nu e poezie. Toti ar vrea sa aiba cartile lui Dostoievski, dar cine ar accepta sa fie condamnat la moarte?

Toti ar vrea sa poata scrie ei poezia lui Eminescu, dar cine si-ar dori viata lui? Toti ar vrea sa aiba 11 elegii, dar cine si-ar da drumul in gol cum a facut-o el? Boala profesionala a soldatului este moartea de glont. Varsarea sangelui. Boala profesionala a poetului este moartea de sine insusi.

El se lasa ucis de viata pe care trebuie sa o duca, pentru a-si putea scrie poezia. Sangele lui care improasca peretele e ca sangele soldatului care se scurge in transee. Asta e moralitatea lui. Nichita Hristea Stanescu s-a nascut pe 31 martie 1933, la Ploiesti. A fost primul copil al Tatianei (nascuta Cereaciukina, fiica unui general alb, fugit din URSS si refugiat in Romania) si al lui Nicolae, proprietar prosper al unor ateliere de croitorie.

A avut o sora mai mica, Mariana, si o alta, Cristina, infiata. Odata cu instaurarea regimului comunist, familia a pierdut toate proprietatile. A inceput sa scrie primele versuri argotice in liceu, sub influenta lui G. Topirceanu. In primul an de facultate s-a casatorit cu sora celui mai bun prieten, Magdalena Petrescu, dar casnicia s-a destramat repede.

A fost remarcat de Paul Georgescu si adus in redactia revistei Gazeta literara. A debutat in 1960, cu volumul Sensul iubirii, foarte bine primit, ca si cel de-al doilea, O viziune a sentimentelor (1964). S-a casatorit cu Doina Ciurea, fosta iubita a lui Labis, de care avea sa se desparta in 1965, cand s-a indragostit de poeta Gabriela Melinescu, alaturi de care avea sa traiasca, pana in 1970, o dramatica poveste de iubire.

Au urmat o serie de carti care l-au impus drept cel mai important poet roman postbelic: Dreptul la timp (1965), 11 elegii (1966), Oul si sfera (1967), Laus Ptolemaei (1968), Necuvintele (1969), In dulcele stil clasic (1970), Belgradul in cinci prieteni (1972). A dus o viata boema. In jurul numelui sau a luat nastere o legenda, pe care a alimentat-o printr-o gesticulatie histrionica.

Apartamentul din Piata Amzei a devenit un loc public, pe unde se perindau sute de scriitori si artisti. A avut parte si de recunoastere internationala: in 1975 a primit Premiul Herder, in 1979 se afla pe lista scurta a candidatilor la Premiul Nobel, in 1982 i s-a acordat Marele Premiu Cununa de Aur la Struga. A avut probleme tot mai mari cu sanatatea.

Ultimele carti (Epica Magna, Operele imperfecte, Noduri si semne) au fost primite cu destule rezerve. S-a casatorit, in 1982, cu Dora. A avut parte, cu ocazia implinirii a 50 de ani, de o sarbatorire nationala. A murit la 13 decembrie 1983, in urma unei crize hepatice.