Nicolae Tzone. O fenomenologie poetica. Viata cealalta si moartea cealalta

Nicolae Tzone este si el, ca llarie Voronca de prin anii '30, un nou miliardar de imagini, un operator al limbajului dovedind dexteritati de care foarte putini poeti actuali sunt capabili. Frazarea poetica ramificata, deschiderile onirice ale viziunii, placerea inscenarilor fastuoase ale poemelor si ale propriului eu liric sunt intretinute in intreg scrisul sau de devotiunea exemplara a cuiva daruit total poeziei, in contrast cu scepticismul cvasigeneral al multor confrati. Despre poezia lui Nicolae Tzone s-a scris mult si elogios nume prestigioase ale poeziei si criticii noastre s-au pronuntat despre o opera impresionanta prin amplitudinea vizionara si, deopotriva, prin mobilitatea invecinarilor verbale insolite, uzand de registre de o mare diversitate ale expresiei poetice.

— Ion Pop

Limbajul international al suprarealismului traieste in poemele lui Tzone ca un motor instalat la Arca lui Noe. Predecesorii lui, Vinea, Tzara si Voronca, au servit aceasta arca in secolul XX cu combustibili amestecati, poligloti, extrasi din radacini romanesti. Afrodita balcanica pe bicicleta ei din frunze de eucalipt a pedalat secole intregi pentru a gasi adapost in arca lui Tzone. Un fel de lumina extatica leviteaza deasupra oceanului fosforescent: corabia poeziei inainteaza.

— Andrei Codrescu

RenDaumal ii disocia pe poeti in practicanti ai poeziei negre si ai poeziei albe. Nu incape discutie ca lirismul lui Nicolae Tzone tine de prima categorie, a placerilor si ornamentelor, a puterilor ilimitate ale imaginarului care sfideaza realul. Sub pavaza discursului inconformist, rebel, d-sa reconstituie textura vitala a lumii, cu aerul unei reincantari a acesteia (le renehantement du monde). Aparent inca anahoret al dreptei credinte a lui Breton, poetul nostru e un sibarit al metaforei, un epicureu al comparatiilor pe care le propune dupa bunul plac al sensibilitatii sale particulare, in care nu sovaie a-si inculca poftele prea lumesti, doar vag codificate.

— Gheorghe Grigurcu