Note din Secolul Kitsch

Nu mai e nimeni intre Ruxandra Novac si Antonia Mihailescu la care rafalele de notatii, trase in enunturi cat mai scurte si mai pregnante, sa fie atat de electrizate de iritare, angoasa si exasperare. Si nimeni la care, dedesubtul lor, sa se simta atat de acut traumatismul candorii. Tocmai pentru ca acolo e sursa, Antonia braveaza ea insasi in cinism, nu numai nelasand nici o sansa imaginarului eufemizant (care „se lasa” peste oras, dar nu peste poemele ei), ci apasand flagrant pe notatia de denunt, gen: „oamenii au nevoie de stimulente gen mortii din jur”.

E un cinism ca replica la trauma si trecut direct pe seama scriiturii, devenita un mecanism aproape sadic al consemnarii seci. Antonia face alergie la orice iluzie si la orice adiere de reverie, anuntand brutal si cat se poate de raspicat: „cine nu-i ruda cu moartea nu-i ruda mea”. Aceasta somatie promite ceva profund nelinistitor. Al. Cistelecan.

Uneori te intrebi ce fel de jivina e poetul: reala sau fantastica, ierbivor sau animal de prada, mamifer, pasare, peste sau altceva. In cazul Antoniei Mihailescu, mi se pare limpede ca avem de-a face cu o pantera. O tanara pantera, care-si exploreaza si ia in stapanire teritoriul: vesnic in alerta, la panda chiar si atunci cand pare ca doarme, agresiva si retractila, puternica si fragila si, in primul rand, solitara.