Nu te găsesc pe nicăieri

In volumul sau de debut, Laura Ionescu se intoarce in copilarie si adolescenta pentru a pune intrebari despre lumea nevazuta a parintilor nostri. Autoarea isi recompune mama din dialoguri si momente doar ca sa descopere cat de complexa a fost ca personaj: o femeie care credea in egalitatea dintre femei si barbati la inceputul anilor 1990, o luptatoare capabila sa infrunte statul, capul unei familii care a stiut mereu ca singura resursa cu adevarat infinita este iubirea. O carte despre iubirea care ramane si care ne creste dincolo de moarte, despre forta de a integra trauma in ceea ce devenim si despre cine sunt ai nostri dincolo de faptul ca sunt ai nostri, Nu te gasesc pe nicaieri are o forta emotionala teribila.

Lucrurile nespuse se transforma intr-o voce curajoasa si autentica, o voce ale carei valuri trec insesizabil de la umor la reflectie si de care nonfictiunea romaneasca avea nevoie. Naiva mai esti, mama, oare cand o sa vezi lucrurile asa cum sunt?, ma intreba ea atunci, iar eu ii raspund: acum. In momentul in care scriu lucrurile astea, le vad pentru prima oara asa cum au fost.

Le vad pentru ca e prima oara cand simt ca daca ma uit la ele asa cum au fost n-o sa orbesc. Am crescut, iar timpul iti da puterea asta. Ma uit la trecut si stiu ca n-o sa ma orbeasca, pentru ca am vazut destule pana acum. N-as fi vrut sa am nimic de-a face cu acea femeie pe care o iubeau toti si de care se temeau toti.